Mi-ai promis că mă aștepți până revin
din țara pietrelor acoperite de rune

dar m-ai găsit acolo, în nord – și m-ai atins
trecând pe lângă mine
fără a opri.

Nuuu, am strigat, înțelegând – nuuuuuuu
un nu întins la infinit
cu toată forța omenească am urlat
ca lupul singur în pădure
să te țin în loc

dar tu treceai atât de iute, strigătul meu,
cu toată greutatea pământeană
pusă în balanță,
s-a prins de tine doar câteva clipe
și a rămas în urmă.
Oare atunci m-ai auzit, tată?

După atâția ani, deschid cutia în care ai păstrat
carnete, însemnări, hârtii care ți-au însoțit
anii tineri, primele slujbe, permisul de vânător,
herghelia după aceea risipită, războiul, călătoriile,
viața micșorată curând odată cu țara micșorată
– și peste toate, peste ani, zâmbetul tău calm
încrezător că într-o zi vor fi „vremuri normale”.

Marea mineriadă, violența hâdă
văzută iar în față, cum o văzuseși la-nceput,
ți-a frânt surâsul
care ne-a ocrotit. Semnul dintotdeauna
al speranței tale.

„În ce lume vă las?” ai spus într-o zi.
Și ai plecat în acea vară.

Oare atunci, tată, ai auzit plecând
acest nu care nu se stinge?

Din volumul “Trecere petrecere”