M-am întrebat de multe cum ni se întâmplă nouă, cei născuţi pe lângă Carpaţii transilvani, sentimentul că venim dintr-un spaţiu unic şi privilegiat. Cum se explică acest commitment statornic, cu toate experienţele şi relativizările ce se adaugă în timp. Sigur că în asta ne asemănăm cu atâţia alţii, raportându-se fiecare la al său genius loci inconfundabil: căci doar indiferenţa minţii şi tocirea simţurilor ne vor împiedica să percepem unicitatea fiecărui loc pe acest pământ.

Voi încerca aici să împărtăşesc ceva din contextul identităţii locale în perspectiva copilăriei mele petrecute în Ţara Bârsei, la mijloc de secol XX. M-am născut la Râşnov, Rosenau, pe Brueckengasse (Strada Podurilor), sub Cetate, o cetate construită la început secolului XIII, imediat după colonizarea saşilor în această zonă a Europei. Localitatea punctează limita sud-estică a ariei locuite de saşi în Transilvania, fiind, ca altitudine, şi cea mai înaltă aşezare săsească. Până la marea unire a României după Primul Război Mondial, hotarul sudic al pământurilor râşnovene era chiar graniţă de stat - spre Regatul României (şi, înainte de Regat, către Ţara Românească). Urme de zid ale vechiului hotar se mai văd şi acum risipite în iarbă.

Cum să defineşti o identitate altfel decât prin nişte invariante? Ce se întâmpla cu această moştenire în marea derivă a anilor 1950? Cum se amesteca “ceva vechi şi ceva nou”, ce era bun şi ce era foarte rău, încât să inducă totuşi încă sentimentul nostru de apartenenţă, fie el şi iluzoriu, ca atâtea lucruri ale vieţii. Şi durabil în ciuda migrărilor, întâmplărilor, ironiilor. Sentiment disimulat nu o dată, pentru autoprotecţie: ... până şi plantele se prefac a creşte cu indiferenţă, vorba poetului Michael Astner.

Constantele peisajului râşnovean (o Transilvanie în mic) asupra căruia îşi deschidea ochii, la mijlocul secolului de puţin trecut, generaţia mea: Cetatea, desigur, ca prim semn distinctiv, apoi Biserica luterană din sec. XIV şi două biserici ortodoxe, în partea românească a satului; vasta întindere a depresiunii înconjurată de brâul muntos înalt. Pădurile luminoase de stejar şi brad, apoi, înălţimile alpine golaşe. Un peisaj care, pe tăcute, aşează în oamenii lui un sens al nemărginirii asociat cu un sens al măsurii, al limitei, al echilibrului. „Aici suntem la adăpost de crivăţul care bate iarna dinspre stepele ruseşti”, ni se spunea de timpuriu. Sporovăiam din prima copilărie, agăţaţi prin pomii din livezile împrejmuite de zid, aşezaţi pe claia de fân ca într-un cuib sau bălăngănind picioarele pe marginea unuia din podurile care ritmau strada noastră dinspre Valea Cetăţii până jos, la casa cu tauri a lui Herr Gagesch. Să precizez că un copil sas la 5-6 ani vorbea nu numai limba sa maternă, dialect medieval care doar aici se mai păstrează, dar şi germana şi româna. Noi avem cartofii cei mai buni, ne lăudam... Lasă, cartofi are toată lumea, opina careva (un mic transilvănean nu-şi pot închipui o lume fără cartofi)... dar Enzian şi Alpenrosen ca la noi... şi Edelweiß. Nici în Elveţia nu au Edelweiß aşa frumos. Mi-a spus mie Minni Tante că nu e voie să-l culegi şi muntele se răzbună. Dar ce, n-am cules eu? DOUĂ! sărea, mândru, Karli. Şi capre negre... am avut eu un unchi care-a fost cel mai mare vânător de capre negre. Care unchi? Unde e?... De unde să ştiu? Nu mă priveşte! Brusc apărea acest punct de unde nu se mai întreabă. Învăţasem şi lecţia tăcerii de la oamenii mari.