O asemenea dez-alcătuire a lumii şi dispreţ faţă de valori umane elementare păreau neverosimile. Cine-şi putea, de exemplu, închipui că se dorea distrugerea economică, pentru a reuşi în impoziţia ideologică? Oamenii nu aveau anticorpi pentru ceea ce se întâmpla şi nici nu puteau crede că, dincolo de enormitatea sacrificiilor, aberaţia poate să dureze. “Lasă că se întorc ele vremurile normale”, parcă-l aud pe tata spunând.
E paradoxală mecanica supravieţuirii, în astfel de vremuri. Conturele catastrofei, în sensul lui Rene Thom, rămân imprevizibile. În ciuda tuturor contrarietăţilor, persista pe atunci o fantasmă a deplinătăţii. Oamenii îmbrăcau lodănul şi stambele “pe puncte”, primeau pâinea pe bon, nu se ştia noaptea cine va mai fi arestat, deportat, oamenii erau plini de insolubila lor durere. Dar o forma mentis inerţială susţinea imaginea – chiar dacă tot mai puţin alimentată obiectiv – că noi aveam de toate, că suntem unici şi dăruiţi, că, prin efort şi unire şi fidelitate vom rezista, iar în cele din urmă vom reuşi. Poate printr-o minune aceste idees recues aveau să se mai adeverească? A spera e aproape a trăi. Se pot croi multe din lada cu amintiri încă bune de purtat. Proiecţia trecutului în viitor, peste vidul clipei. Aveam (mai aveam?) grâne şi fructe, fabrica pentru piese de schimb cum nu e alta în ţară, avem moară, măcelărie, mezelărie (a lui Schneider, care nu era, cum se vede, croitorul), o farmacie ca în basme, unde Herr Muehsam era farmacist, apoi tâmplăria lui Hajdu, blănăria lui Baghon, torcătoria mecanică, pensiunea doamnei Waber, multele afumători,– fabrica de jucării din lemn (aici erau tricotajele lui Herr Stamm, înainte de Naţionalizare, explica mama), dispensarul de oameni şi dispensarul de animale, stâni... Ştrandul de pe Valea Cetăţii. Bazinul cu nuferi lângă şcoală (de ce au turnat beton peste el, după plecarea noastră?), monumentala sală de bal, pentru nunţile de la care era nelipsit Baumstritzel. Tot acolo balurile noastre de copii, cu fanfară şi la Fasching luna de hârtie lunecând de la un capăt la altul pe sârmă doar când dansau oamenii mari.

La marginea noastră dezmărginită, care ne era Centrul, s-a învârtit una din osiile lumii europene, cum o cunoaştem. Păstori fără frontiere au trecut dintotdeauna munţii, ajungând până la mare, sau în Caucaz; Braşovul multinaţional şi plurilingv a făcut veacuri de-a rândul comerţ nu numai cu Europa, dar şi cu Asia – de aici şi cea mai amplă colecţie de covoare persane din Europa decorând, neobişnuit, faimoasa Biserică Neagră (luterană).

La această margine a noastră se află de fapt punctul nodal de iradiere al limbii române literare. La scurtă vreme după ce cosmografia lui Honterus de la 1530 se lansa în academile europene, aici au început să se răspândească larg, în spaţiul românofon, Tetraevanghelul, Catechismul, Cazania ieşite din tipografia Diaconului Coresi. Nu numai tehnicii lui Gutenberg, cred, s-a datorat şlefuirea limbii noastre în forma ei standard. Dar şi faptului că în inima spaţiului de răspândire al românilor se mai auzeau şi alte limbi; prin diferenţă şi comunicare, prin contrast şi exemplu, s-a cristalizat mai lesne conştiinţa de sine a limbii noastre ca instrument al Cărţii.