Index articole

Poezia poate exprima totul.

Am avut întotdeauna sentimentul că poezia poate cuprinde tot ce aș avea eu de spus. După o primă culegere de versuri, scrisul meu a tins să acopere câteva zone de tip obiectiv. De exemplu, o direcție, pe care am numit-o “proiect de mitologie”, schițează portrete contemporane (anii 1980). O alta, “poezie electronica”, punctează interferențe între dimensiuni ale omenescului și noțiuni abstracte ori tehnologice. Egloga are o formă sui-generis de roman în versuri, un alt volum de poezie narativă este Triumful Paparudei. Pentru mine, poezia e mai degrabă un instrument de cunoaștere decât autoexpresie. De la început m-a preocupat mai puțin propria interioritate (adică materia predilectă a liricii) și mai mult ceea ce se află în afara mea. De ce? Nu cred că știu toate motivele. Unul poate fi impactul german-transilvan timpuriu: modul protestant (luteran) care se mai simtea în lumea aceea, în ciuda presiunii totalitare enorme asupra identităților. Mutându-mă apoi cu familia la București, când aveam 12 ani, am păstrat un fel de distanță față de ceea ce mi s-a părut spiritul nu de puține ori capricios, arbitrar sau chiar flamboaiant al orașului sudic. Studenția, la secția de engleză a Universității din București, mi-am petrecut-o în cei mai relaxați ani ai regimului post-belic, la sfârșit de ani 1960. O nouă generație de poeți tocmai reinstaura dreptul la autentica subiectivitate lirică, după nivelarea ideologică anterioară. Mi-a plăcut literatura inspirată, îndrăzneață, încrezătoare a tinerilor poeți ai momentului, dar nu și poza de poeta vates care eventual se asocia cu aceasta. Am fost printre cei veniți relativ mai târziu, cu generația 1970s, în stilul înclinat spre obiectivitate pe care l-am menționat. Trebuie să fi fost și ambianța difuză a lecturilor de poezie britanică și americană. Un Robert Browning, de exemplu, mi-a fost foarte apropiat pe când scriam portretele proiectului de mitologie. Un air du temps mai degrabă anti-liric s-a potrivit lipsei mele de încredere în propria subiectivitate.

Apoi, a mai fost un fapt semnificativ: regimul Ceauşescu s-a agravat în ritm rapid până la nivelul la care însăși supraviețuirea cotidiană era pusă în chestiune. Fusese o lume guvernată de o minciună endemică, impusă întregii societăți. Lucrurile erau numite cu termeni contrari adevărului celui mai evident: un fenomen insidious, cu consecințe asupra limbii și expresiei. Am încercat să pun pe hârtie ceea ce vedeam pe cât se poate sine ira et studio, pentru a găsi înțelesul dincolo de stratul gros, ubicuu, de înțelăciune. Am încercat să păstrez amintirea lucrurilor, în timp ce lumea se degrada și se risipea irațional, ireparabil - dar fără ca totodată să ignor misterul suprafeței, al vieții înseși, reflexele durabile, de profunzime. Demersul meu presupunea, așadar, mai degrabă suspendarea subiectivității. Cu cât erau mai dificile condițiile, cu atât mai puțin loc rămânea, mi s-a părut mie, pentru jocuri ale minții – cu tot postmodernismul instalat în România anilor 1980 (sensul relativității radical al postmodernismului a reprezentat, desigur, la început chiar în sine o reacție la presiunea ideologică oficială maniheistă). Dar, slavă Domnului, toate acestea țin acum de trecut.