Prolog

Femeia se-apropie de noptiera croitoresei, de oglinda în care te poţi vedea limpede, cu totul
– câţi mai au aşa oglindă bună, de pe vremuri?
Lavinia caută pe dincolo bluza pentru probă. Femeia, singură, se priveşte:
urâtă mai sunt în rochia de purtare. Prea e veche!
O undă tulbure-i cutreieră ochii rotunzi - un alt chip al său avea în minte
departe de adevăr ca umbra de corp
“ce ştofă proastă cum s-a lăsat pe mine...”
Dintr-o parte se priveşte, peste umăr, cu ochi de pasăre de pradă
ridică pieptul din bretele, umezeşte cu degetele părul vopsit
prinde totuşi o urmă de frumuseţe
“Eh, mă strică rochia asta !”
“Cum te mai lauzi, vecină?” întreabă Lavinia din uşă.
“Biiine. Bine. Am dat oleac’ de greu cu fata, ce să zic. Nuntă. Pretenţii.
Parcă nu ştii matale cum e... ”
Lavinia tace, potrivind pe corpul femeii bucăţile roşu / negru abia croite.
Lavinia nu ştie. Nimic nu ştie.
În sfârşit prinsă în ace, mâneca ascunde pulpa vânătă a braţului.
“Să vă dea Dumnezeu un car de noroc, duduie Oară. ”

Citește mai mult:Prolog

Munci, zile, alunecări de teren

Trece coana Lavinia prin satul pustiu: munca nu se face la vedere
e-o linişte de auzi inima pământului – creştere surpare
oameni pe dealuri culcă ierburi în şire, femei încarcă târne de prune văratice
cu chiot sălbatic, gâştele bat apa

*

Un gard de sălcii înconjoară grădina.
În iarba grasă, necosită, clipesc licuricii.
Cioturi luminează ca luna prin pâclă. Ca adâncul albăstriu de mare.

Dar atunci când abia venise ea Lavinia în sat, mai tânără, încrâncenată şi, la fel, era în drum spre ţaţa Sidonia
colo-n zăvoi se-aşezaseră zlătarii la două focuri mari – căruţe, coviltire peticite; auzeai de departe vorba lor liniştită, zăngănitul de blide, pacea mesei.
Atunci s-a gândit ea o clipă: ar putea să-mi ghicească mie soarta cineva?
Şi deodată s-a apropiat de ea în fugă pe prund ţiganca grasă, cu fustele multe. “Să-ţi dau în ghioc cocoană. Uite-aici mi se arată...”
“Dar nu am nimic la mine...”
“Măcar un codru de pâine, cocoană, pentru dumneatale”
“Chiar nimic, uite, mâinile goale… vin mâine” “Atunci mâine. Mâine”
A doua zi n-a mai găsit la râu decât urmele negre, calde încă, de la focurile șatrei.

Citește mai mult:Munci, zile, alunecări de teren

Venetici

În ograda păsărilor găinile roşii, stăpâne peste bălării, fug, se ascund, nimeresc printre şipcile zvârlite grămadă cotcodăcesc a spaimă: au intrat oameni străini peste ele.
Oamenii lasă în dreptul portiţei o găină nouă, apoi încuie și pleacă.
O găină albă cu penele răfuite, cum i-au dat drumul din coşniţă și i-au răsucit aripile la loc.
Celelalte o privesc cu un ochi, cu celălalt. Încet pleacă din ascunziş,
se-apropie curioase de orătania albă – se trag spre ea
cu teamă-silă-furie. O ciocănesc timid, o lovesc mai tare, o aleargă spre coteţe, se îngrămădesc întărâtate asupra ei, o umplu de sânge –
Cu bocancii lui grei, stăpânul intră printre ele, luptă să le despartă cum sunt oarbe, înnebunite - și ridică dintre ele pasărea vlăguită, însângerată.

*

“Cum să mai fie? întrebi şi tale să n-adormi!
Omu’ fugit în munţi, eu cu doi copii de poală şi unul în copaie şi toată gospodăria şi pământu’, cât aveam tot aveam.
Pârliţii ăia – după mine zi și noapte– să afle ce-or afla.
Spoiam în ziua aia şi trece ţaţa Sidonia către biserică, să descuie.
Dumnezeu s-o ierte – zice ‘Nu spoi Oaro că e păcat, e sărbătoare mare azi,
te bate Ăl de Sus. El le vede pe toate, Drăguţul!’ Știi cum vorbea ea.
‘Ce să mă mai bată, ţaţă – nu m-a bătut destul?’ zic. Și-am muiat bidineaua să dau a doua oară. Da’ crezi c-am terminat?
A venit ăia de m-a loat: goală, cu ce era pe mine. Mă zăpăcisem rău: din toate grijile, atâta căinţă aveam: ce vorbă proastă i-am aruncat eu ţaţii Sidonia. Şi copiii... copiii”, se sfarmă glasul Oarei povestind.

S-a întors Oara de la pușcărie la doi-trei ani. Cu ochii în pământ.
Copiii n-au mai recunoscut-o …
O vorbă n-ai fi scos de la Oara despre - acolo – doar atât
că-s şi pe acolo oameni. Unde ai fi, dacă ţi-e dat, nu pieri.

Citește mai mult:Venetici

Epilog

Ca o umbră se desprinde Lavinia din umbra casei.
Țipă ca o pasăre. Ca pasărea ţipă iar şi iar.
Până când de propriul ţipăt se desprinde.

Ţărâna luminează din adânc, lumina din ape şi pământ
noapte nedespărţită de zi
pieliţa întunericului nedezlipită de coaja solară.

Februarie primăvară crudă. Martie nebun, zăpezile calde îneacă pământul
muguri cască sălbatice pliscuri.
Oh, flacără înaltă a lui noiembrie arzând în alcooluri celeste.

Cu labe moi
urşii fac pârtii în zmeuriş
culcă otava de mătase.

El coboară
din munte coboară
zeul apelor, tânăr

în calea sa nimic nu rămâne indiferent
nici pământul viu
nici morţii.

Lavinia ţese braţele în rădăcini despletite.
Furnici aleargă pe faldurii ei, zvonuri
o ating. Ea porneşte
printre aluni înfloriţi :
un arbore pustiu i-a fost tatăl
iar mama o floare târzie, o floare.

Citește mai mult:Epilog