Femeia se-apropie de noptiera croitoresei, de oglinda în care te poţi vedea limpede, cu totul
– câţi mai au aşa oglindă bună, de pe vremuri?
Lavinia caută pe dincolo bluza pentru probă. Femeia, singură, se priveşte:
urâtă mai sunt în rochia de purtare. Prea e veche!
O undă tulbure-i cutreieră ochii rotunzi - un alt chip al său avea în minte
departe de adevăr ca umbra de corp
“ce ştofă proastă cum s-a lăsat pe mine...”
Dintr-o parte se priveşte, peste umăr, cu ochi de pasăre de pradă
ridică pieptul din bretele, umezeşte cu degetele părul vopsit
prinde totuşi o urmă de frumuseţe
“Eh, mă strică rochia asta !”
“Cum te mai lauzi, vecină?” întreabă Lavinia din uşă.
“Biiine. Bine. Am dat oleac’ de greu cu fata, ce să zic. Nuntă. Pretenţii.
Parcă nu ştii matale cum e... ”
Lavinia tace, potrivind pe corpul femeii bucăţile roşu / negru abia croite.
Lavinia nu ştie. Nimic nu ştie.
În sfârşit prinsă în ace, mâneca ascunde pulpa vânătă a braţului.
“Să vă dea Dumnezeu un car de noroc, duduie Oară. ”

*

lumina înceată din ape şi pământ
lumină, arcuire din neguri
glas mereu mai curat

clinchetul pietrei magice rostogolite de zei
pe malul râului
în altă zare

himera focului blând suitor
din bezna livezii tăcută şi vie

închide neştiutorii ochi mai adânc
spre a vedea
creşterea dintâi a luminii
lumina înceată
din ape şi pământ

*

Lavinia desface lacătul conacului. Împinge uşile grele.
Ca un lac se cutremură liniştea, lumina ce stăpâneşte arcade şi bolţi, cochilia golaşă.
Nicio urmă a nopții.
Într-o oglindă zidită până-n tavan, plesnită, limpede-albăstruie
femeia îşi vede făptura osoasă în mişcare. Mâna stângă încovoiată.
Degetele numai noduri. Hărţile maronii pe tâmple.

Lavinia a salvat casa asta, cum nu are nimeni în sat.
E ca o cetate, zice lumea, cum să stai într-o cetate.
După război a fugit boierul. Şi ziua-n amiaza mare au năvălit oamenii au cercetat toate cotloanele, au furat ce nu furaseră dinainte servitorii, căruțe întregi au dus cu ei, scaune sofale tablouri tingiri. Au rămas doar ziduri jupuite, ziduri străine peste vremuri noi şi vieţi.
Câteva ierni şi-au ţinut unii fânul şi vitele prin odăi și saloane.

Lavinia a încuiat conacul și-i are grija. Ea locuiește în casele mici.

La mare şi-a petrecut femeia copilăria, tinereţea. În port.
Abia când i-a murit bărbatul a venit în satul lui din munţi, cu un camion de bagaje şi cele două fetiţe. Nu ţinea bine minte rudele multe de la ţară. Cumnatul, cumnata au primit-o uimiţi, cu milă şi îngrijorare. Vorbe multe. Vagi promisiuni. Abia prefăcută nelinişte.
“Dar voi munci, ” le-a spus ea.
“Ce să munceşti aici, vai de mine? Ştii rosturile? Mata la oraş cunoşti.
De ce ai venit? Uite ce e, să stăm strâmb și să vorbim drept.
Noi n-avem cu ce te ţine ... Nici loc nu e-n case unde…
La oraş eşti învăţată, întoarce-te la ce-i al tău.”

Fetiţele, bucuroase de schimbare, stăteau pe lângă bagaje.
S-au hârjonit amândouă, au râs, până ce-au adormit printre boarfe.
Amândouă: Marieta şi Lena.
În aceeaşi zi, Lavinia a descoperit ea singură conacul părăsit.

Aşa cum nomazi în primejdie îşi lasă-n ţărâna indiferentă
podoabele sfinte să-i aştepte puternici, învingători
şi iute se îndepărtează pe cai, ascunşi de pulberi şi drumul
îi rătăceşte, un alt pământ și altul îi leagă cu aspra, întunecata sa lege
– tot astfel încercase femeia să apere ce e al ei.

Viaţa i-a ars în urmă punţi și podoabe. Drumuri pierit-au sub iarbă.
Repede, cât de repede lucrul uitării.

Vrăbii obraznice s-au mutat în cuibul rândunelelor. Degeaba tot strigă ea Marieta de jos „Uş-uş”. Nu vor să plece. “Lasă-le şi pe ele să trăiască”, spune mama. “Da’ de ce? Sunt urâte!” Pentru că... asta a vrut să spună mama ...şi ele trei tot aşa stau, în cuib părăsit. Dar pe ele casa le iubeşte. Ele îngrijesc aici. Apără casa de molii, de păienjeni.
Numai pe lilieci îi lasă copiii în pace, chiar dacă se sperie de ei cum zboară noaptea ca muţii, pe lângă tine – ca moartea.
Fiindcă liliecii mănâncă insectele rele. Şi ziua stau ascunşi prin colţuri atârnaţi în ghearele mici, ca nişte poame sălbatice scorojite.

*

La vremea potrivită, fetele pleacă în lume.
Pleacă amândouă, înainte ca bărbaţi pe potriva lor să le ducă, mirese, din casa părintească.
Nimic n-ar fi putut clinti planurile fără cusur, căile de obşte ale lumii -
avantaje, perspective socotite de Lavinia cu fiicele sale.

De mii de ori trecuse Lavinia prin minte clipa despărţirii, netezită de raţiuni clare.
Dar punţile au căzut. În sufletul torturat, pământul se rupea de ape.

Fetele s-au dus. Femeia porni înapoi spre casă. Oh, aglomeraţia din rată praful sudoarea
(să nu fi plecat fetele, o să nu fi plecat) toți oamenii aceia îngrămădiţi pe scară, tăbăciţi de viață din neam de neam. Lumea nici nu se uita la fetele ei. Nu le vedea, nu le apăra tinereţea