Trece coana Lavinia prin satul pustiu: munca nu se face la vedere
e-o linişte de auzi inima pământului – creştere surpare
oameni pe dealuri culcă ierburi în şire, femei încarcă târne de prune văratice
cu chiot sălbatic, gâştele bat apa

*

Un gard de sălcii înconjoară grădina.
În iarba grasă, necosită, clipesc licuricii.
Cioturi luminează ca luna prin pâclă. Ca adâncul albăstriu de mare.

Dar atunci când abia venise ea Lavinia în sat, mai tânără, încrâncenată şi, la fel, era în drum spre ţaţa Sidonia
colo-n zăvoi se-aşezaseră zlătarii la două focuri mari – căruţe, coviltire peticite; auzeai de departe vorba lor liniştită, zăngănitul de blide, pacea mesei.
Atunci s-a gândit ea o clipă: ar putea să-mi ghicească mie soarta cineva?
Şi deodată s-a apropiat de ea în fugă pe prund ţiganca grasă, cu fustele multe. “Să-ţi dau în ghioc cocoană. Uite-aici mi se arată...”
“Dar nu am nimic la mine...”
“Măcar un codru de pâine, cocoană, pentru dumneatale”
“Chiar nimic, uite, mâinile goale… vin mâine” “Atunci mâine. Mâine”
A doua zi n-a mai găsit la râu decât urmele negre, calde încă, de la focurile șatrei.

*

Femeia merge iute-iute în picioarele goale spre cocină, adusă de spate, abia ţine tuciul luat atunci de pe foc, de pe pirostriile din curte.
Câra-Andrian mucos, cu pleoapele urduroase, i se-ncurcă printre poale. Femeia ţipă la el înţeglat, îl izbeşte în lături cu genunchiul
ajunge la troacă, răstoarnă tuciul anevoie. Purcelul guiţă şi se repede, tremurând.
Femeia îl bate uşurel pe gât, îi gângureşte. Apoi, mai aspru: “Andriane, vezi să nu vie vaca lu’ nea Pandele să-i răstoarne mâncarea, încaltea...
Ghiţă, ţio-ţio, băiat frumos.” Purcelul a intrat cu picioarele dinainte în troacă și mănâncă, uitat în inima raiului.

*

Brutăriţa povesteşte: - Aşa a fost. Aşa erau vremurile. Al meu a fost pântre ăia fugiţi d-acasă. Poate-aţi auzit. Partizani.
Eu, închisă în beci la casele Ilioaicii, că să spun unde e el – unde e.

“Nu ştiu.”
“Nici una nu ştiţi!!” Eram cinci femei închise acolo.

Jeleam, pe urmă tot noi ne-ntăream.
De copii espre nu ne spuneau, cine le mai are grija.
Uscată toată şi dreaptă, brutăriţa povestea de o viaţă străină parcă
“Da’ n-a avut ce ne face. De unde să ştim noi de bărbaţi unde-s fugiţi, cât îi ţara...?”

Brutăriţa îşi făcuse mâinile ghem în poala fotei îmbrăcată pe dos
fire de mătase colorate se încâlceau ochiuri-ochiuri.

*

Casă mică lăsată la pământ, au întrecut-o florile
păienjeni ţes pânze la streşini, ferestre
muşchi verde smălţuit acoperă şiţa ştirbă, lemnul cade pulberi pe la încheieturi. Înăuntru – mireasma veche, stătută de vechime.
Doar ea Sidonia ştie vrăjile câte-a vrăjit ibovnici o viaţă sufletul ei de pasăre – să-i tragă în casa mică-mică lăsată la pământ.

Seminţe-râuri curg din copacul uriaş
printre ramuri caiere lungi şi grele

*

Asudat în cearşafuri stropite cu ţuică, încins tot până la gât, sub ţol, Năişor închide ochii. Are fierbinţeală. I se năzare vulturul mare negru de fier, cu aripile în zbor: falnic, stăpân. Ghearele încleştate pe Monument. Deodată iau foc literele aproape şterse acum pe lista eroilor: Caporal V. Iordache.
Viţă, fratele-ăl mic al lu’ moşu, de-au făcut Războiul din ’18 amândoi.
“Ptiu, ce vorbeşti tu mă Năişor, mă! Io-te copilul ce să viseze el. Ce semn o fi?” “Cere Viţă de pomană, Ginico, ce să fie?” se-nchină moşul, ieşind din ţoale, cu gând curat s-alunge pe Cel Rău.

Cenuşiu-tărcat zbârlit şi chior, Ghiocel a târât şarpele pe prispă
îl păzeşte cu ochiul lui galben-somnoros. Cum se clinteşte şarpele,
motanul l-a şi izbit cu laba. Îl mârâie din gât, câineşte.

*

Multă lume în biserică de Sântămărie.
Pe mese, pe jos, dinaintea altarului numai tăvi, colivă şi prinos. Lumânări stinse, înfipte printre bomboane.
Satul plin de Mării – fete abia răsărite, în stambă nouă scorţoasă pe ele, neveste în floare, mame tinere de tot care acum ies întâi în lume, nesigure pe picioare, cu copilaşii de şase săptămâni, gătiţi.

Lavinia în faţă, singură, ascultă slujba.
Din femeile de seama ei, doar ea e îmbrăcată orăşeneşte. Ce vârstă are?
În taiorul gri-bleu, ea pare alt soi omenesc.
Pe covorul aspru, o fată de măritat bate mătănii.

Slujba s-a terminat, lumea freamătă. Preotul începe a predica. Ei nu pricep – şi parcă totuşi ar pricepe.
“Aşa, ascultaţi ascultaţi pildele la popa ăl nou, că de-ăl vechi n-aţi ţinut sama” vorbeşte în şoapte tari ţaţa Sidonia și oftează zgomotos la locul ei de la intrare, dindărătul mesei cu lumânări. “Poate s-o mai curăţi lumea de răutate, bre, că tare s-a făcut rea lumea asta!”

Un om din Piatră, merge şi se-nchină mult, dinaintea sfinţilor schimnici zugrăviţi în ferestre cu barba lor ascuţită până la genunchi.
Împiedicându-se una de alta, Mariile-şi ridică tăvile înflorate în braţe, se-nşiruie în două rânduri de pe lângă altar până la uşă. Toată lumea trece şi rupe cu linguriţa un dumicat mai mare, ia câte-un păhărel de vin cumpărat din aceleaşi butoaie la MAT, acrişor.
”Da’ ştiu c-ai reuşit-o, ţaţă Mariuţo. Şi rom şi vanilie!” ”Dă-mi şi mie pentru ăla micu, că l-am lăsat acasă...” ”Mie mai toarnă-mi un pahar, hoaţo, că prea l-ai adus mic,” râde Culină, ştirb.”Vodaproste. Să fie primit.”

În iarba necosită – fructele putrede clisă
gângănii bâzâitoare, muşte beţive.

Pe râu se bat roţi mari de lemn cu o mie de aripi, la povarnă.
În lumini de lampă cu gaz, prin ţevi şi retorte picură alcoolul.
Căruţe împrăştie miros de ţuică nouă peste dealuri
bocănitul moale pe drumuri lungi cât e noaptea de lungă.