Ca o umbră se desprinde Lavinia din umbra casei.
Țipă ca o pasăre. Ca pasărea ţipă iar şi iar.
Până când de propriul ţipăt se desprinde.

Ţărâna luminează din adânc, lumina din ape şi pământ
noapte nedespărţită de zi
pieliţa întunericului nedezlipită de coaja solară.

Februarie primăvară crudă. Martie nebun, zăpezile calde îneacă pământul
muguri cască sălbatice pliscuri.
Oh, flacără înaltă a lui noiembrie arzând în alcooluri celeste.

Cu labe moi
urşii fac pârtii în zmeuriş
culcă otava de mătase.

El coboară
din munte coboară
zeul apelor, tânăr

în calea sa nimic nu rămâne indiferent
nici pământul viu
nici morţii.

Lavinia ţese braţele în rădăcini despletite.
Furnici aleargă pe faldurii ei, zvonuri
o ating. Ea porneşte
printre aluni înfloriţi :
un arbore pustiu i-a fost tatăl
iar mama o floare târzie, o floare.

Lavinia râde cu dinţi de lapte, zulufi aurii îi cad în ochi.
Pleacă de-a buşilea.
Cuiburi de foc părăsit însăși viaţa ei o arată.
Dar cum să citească ? Lăstarii cei noi acopăr
ochii. Rămuriş uscat acoperă faţa.

Se înserează pe coame de deal. Păienjenii
purtători de veste îi țes poteca mereu mai adânc
în vale.
Dorm somn adânc bursucul, veveriţa şi nevăstuica,
urechile lor vibrează.

Părul lung împletit al femeii alunecă-n râu.
Copita nenăscută a lovit auzul.
Cheița i se desprinde din palmă.

Apa i-a îmbrăcat zale de peşte licăritoare
i-a astupat ochii neînvăţaţi

Și el se apropie, coboară din munte
leagănă felinarul
cântând.
Pașii tineri lasă urme în oglinda
Căii Lactee
în fânețele coapte de pe pământ.

*

“Acuma, dacă bătrâna s-a dus
pleacă, ” spune Gelu dimineaţa.
Lena pleacă.

Băieţelul duce o desagă în spinare.
Femeia poartă pruncul în braţe.

S-au oprit la Răspântie.
Andrei aleargă câţiva paşi în sus pe deal:
vede pe faţa dealului firele mărunte
iarba cea nouă înfometată de soare

“Nu te depărta, măi copile.
Pân-o trece careva,
poate găsim o ocazie.”