Triumful paparudei - copertaEste o carte despre instalarea comunismului într-un sat din Ardeal : nici «faldul cel mai adânc al Carpaților», cel plin de ecourile Europei, nici Cetatea, nici cumințenia temeinică a muncii nu i-au putut apăra pe oameni, români sau sași, de noua orientare devastatoare.

O carte despre copilăria paradoxală petrecută în asemenea vremuri nepotrivite copilăriei, când începuse, după război, «marea derivă». Copilărie în care dăinuie miracolul luminos al unui Început - și care în același timp cunoaște nu doar teroarea basmelor cu zmei, ci și Teroarea istoriei, mută, reală, otrăvitoare.

Cartea este și o mărturi nostalgică despre comunitatea sașilor din Ardeal – cei pe care vicisitudinele vieții aici, la marginea Europei, nu i-au speriat vreme de opt veacuri, dar câteva decenii de ocupație comunistă au reușit aproape să-i distrugă : una din marile pierderi ale istoriei noastre recent. (I.I.)

Eu ştiu să vorbesc de parcă n-aş vorbi
ştiu să vorbesc fără să-mi mişc buzele
cu faţa neclintită
ştiu să vorbesc şi voi
să nu observaţi cine când

– parcă vântul a rostit
vorbele mele

Ursitoarele

Pe sunetul fără sfârşit (o lumină ce ne curbează făptura şi sentimentele mereu câte puţin) şedeam cu toţii. Se făcuse pod de-aramă peste vamă de argint peste pământ
suflarea Capricornului aburea pe la fereşti, coada în ape subpământene i se răsfira.

Ca în ziua cea dintâi curată mama
mă înfăşase cu pumnii mici câlţoşi pe lângă faţă.
Atunci
prin gene lipite, prin auzul cel mai subţire
au trecut Ursitoarele.
Îşi purtau darurile bine înfăşurate în nour, câte trei feţe.
Înnoptase.
Paşii lor pe caldarâm pe podele scăpărau foc şi stele.
Haine strălucite aveau ursitoarele (doar ici-colo florile de mărgean începeau să li se deşire – în lumina zăpezii nu se cunoştea foarte bine)

De partea cealaltă, în vibrare, Balanţa
cu pleoapa întredeschisă

Triumful Paparudei

M-am născut la vremea când secolul se frângea la jumătate. Mai tran¬sparentă decât aerul, săgeata peste braţe subţiri: pe mine zeul nu mă hotărâse încă – pe când limbi de foc aruncau pâlpâiri ago¬nizante asu¬pra unui pământ rănit.
Istoria scufunda peisaje.
De pe acoperişe copiii trimiteau baloane fragile de săpun. Copiii alergau pe uliţi cu cercuri repezi în cârligul de sârmă.

În capătul străzii toba vestea Triumful Paparudei: ea, cu părul încreţit pe sârmă, botul muiat în roşu chimic, pistolul la cizmă, ceasul gării la mână.
O stea fără odihnă scotea lumea din orbită. În arcul munţilor, frânt, semnul a fost Îngenunchere.
Cu toba erau anunţaţi oamenii la răscruci – cote noi prestări si raţii. Alte legi alte numărători. La urmă, cu ochii în pământ se răspân¬deau toţi la casele lor. Pe feţele bătute de vânt şi soare nu prea puteai citi (gâtul brăzdat de muncă; pe sub guler carnea mai tânără, albă).

Vecinul Hajdu tâmplarul parc-ar fi avut ochii tiviţi cu lemn. Pe buze uitase, ghemuit demult, un surâs. El se întorcea de la adunare cu pasul rar; era doar puţin parcă mai gârbovit. Alt vecin, Herr Geetz, când a auzit că vor să-l facă “deputat”, s-a ascuns în casă (oricum a fost ales, fiindcă l-au lăudat mai mulţi la sfat acolo – şi Colonelul Broşteanu i-a făcut un frumos portret, deşi nici nu ştia despre cine e vorba).

Miresmele vieţii se trăgeau în ţărână. Cuvintele în albia lor mai săracă. oamenii munceau, aşteptând – “a spera e aproape a trăi”...
Munca nu-i înşelase până acum niciodată.

Chemarea

“Sibiu – Timişoara, 31 august 1944
Într-o clipă de foarte grea cumpănă îmi e dat să preiau conducerea populaţiei germane din România. Nu e vremea acum să vorbim despre trecut. Vom lăsa cu încredere Istoria să-şi dea verdictul.
În aceste zile stăpânite de semnul Destinului e vorba de azi şi de mâine, de viaţă şi de moarte. Iar noi vrem să trăim.”
Renatei i se împăienjenesc ochii. – Citeşte mai departe, mamă, o roagă fiul ei orb.
“Ce-avem de făcut? Linişte şi ordine în primul rând. În momentul de faţă, poporul nostru se află în cea mai adâncă derută. De aici...”
Renatei i se fărâmiţează glasul “...trebuie să ieşim cu bărbătească hotărâre! Să nu ne întunece nici un zvon, să nu ne lăsăm purtaţi de un fals tragism”...se răsuceşte ca frunza uscată glasul femeii. Duce şorţul la faţă.
“De aceea chemarea mea este: nu părăsiţi gospodăria şi atelierele muncii voastre, ci rămâneţi acolo unde a fost voia lui Dumnezeu, statornici, cu paşnică putere. Cine va pleca fără rost, acela are să ştirbească avutul părinţilor săi şi sfânta datorie faţă de urmaşi.
Cre-din-ţa fa-ţă de stat”, silabiseşte Renate apăsat: “– O Walter, dac-ai şti cum a citit tatăl tău toate astea atunci... S-au şi făcut zece ani, din ’44.”
“Credinţa faţă de stat a fost de-a lungul veacurilor temelia existenţei noastre ca popor: la fel şi azi. De aceea ne vom aşeza cu credinţă pe solul noii ordini ce va fi”. De aici, cum ţi-am mai spus, tata subliniază pe ziar: “Vorbele despre măsuri represive care ar urma să se ia sistematic sunt rezultatul unei fantezii prea încinse. Puterea îşi îndeplineşte misiunea cu tact şi cruţare.” Asta merita să sublinieze, când la puţină vreme chiar el care-a scris, mult respectatul Hans Otto Roth, senator al germanilor din România, s-a stins chinuit după gratii, printre atâţia alţi nevinovaţi ca el, miniştri şi câţi alţii, oameni mari sau oameni simpli, cine-i mai ştie...

“În aceste zile de nenorocire, să nu risipim cuvintele inutil, ci să ne facem datoria bărbăteşte, în tăcere.”
Renate-Renate! se aude strigând din stradă. Femeia ridică ochii, se uită la faţa răvăşită a băiatului (– e Onkel Gerhardt, murmură el. Te rog mai citeşte-mi numa’ repede la urmă...)
Fiţi calmi, fermi, cumpăniţi, fiţi viteji la vremea cea grea şi mai ales gândiţi-vă la minunata voastră patrie din munţii Ardealului şi binecuvântatele şesuri bănăţene, gândiţi-vă la binele şi la viitorul iubiţilor voştri copii... Hans Otto Roth.”

Femeia se repede şi deschide fereastra, oblonul “Renate, hai odată, c-au adus făină la Alimentară!! Da’ nu uita cartela.”
Ea împătureşte la loc ziarul vechi în faldurii costumului de mireasă, netezeşte panglicile cusute cu flori mărunte de câmp. Pe obrazul brăzdat, o lacrimă seacă. Porneşte, parcă lovită de bici.

La farmacie

“Dar ei pe unde mănâncă?” am întrebat-o pe mama. Tăcută, lumea din coadă mă privea.
Mama întorsese capul. Nu-i vedeam faţa.
“Mamă”, o trag de mână, “ăia de colo, spune-mi, pe unde mănâncă?” Mama cred că mi-a zis să tac. Unii pe lângă noi zâmbeau, cu faţa în jos. Nu scotea nici unul vreo vorbă.
Întrebam prima oară, dar mă gândisem demult: la farmacie acolo pe pe¬rete, cum erau cu bărbile peste gură, pe unde puteau ei să mănân¬ce? Şi fiecare prins în rama lui (MARXENGELSLE¬NINSTALIN scria sub ei. Eu oricum nu ştiam citi).
Când s-a întors către mine mama şi m-a privit o dată, mi-au îngheţat cuvintele
dar n-am înţeles ce rău făcusem, în ce fel să mă păzesc altădată. Când am fost singure, mama a spus “niciodată nu ştii cine e lângă tine...” Brazde negre a făcut glasul mamei asupra noastră. Valuri de întunecime umpleau tăcerea.
E o răscruce unde îţi iese în cale Spânul, băbuţa prefăcută, Piticul cel Rău. O răscruce unde ţi-a ieşit în cale spaima cea mare. Ea nu are chip. Ea nu mănâncă dar se îngraşă. Ea îţi va fi tovarăş. Grea ca pământul. Sub coastele tale. Pe umerii tăi osoşi călătorind.
*
În halatul lui alb, Her Apotheker Mühsam era un vrăjitor tăcut, puţin trist. Creştetul lucios faţa îngustă mâinile subţiri trupul slăbănog treceau imaterial printre minunile farmaciei sale.

Vecini

“Poate să vină orice musafir” râde Frau Mitzi, ştirbă. “Îl pun la masă şi-i dau o zupă bună cu tăiţei: mai fierb un polonic de apă în oală şi gata! Tăiţei am destui, alaltăieri am întins iar foile prin casă... unul n-are voie să se-apropie până nu se usucă, să-i toc. O să-mi ajungă tăiţeii ăştia de-acum şi un an”.
E veselă azi Frau Mitzi şi râde, cu vocea ei mică răguşită, de om muncitor şi tăcut. “Poate să vină oricare musafir, nu numai Herr Gagesch – că ăla mereu e la noi, ca vecinul... da’ Michel săracu’ ce se mai uită urât – de gelos ce e. Pe Gagesch e gelos. Dar pot eu să dau omul afară?”
Bătrânul Gagesch (cât o fi fost de bătrân? avea gâtul cel mai boţit de pe lume) era stăpân peste Tauri – un cap roşu de taur se arăta pe faţada casei lui, coarnele gălbui de vreme, avântate.

Pe poartă la Gagesch era primejdie să intri. În staule umbroase cu gratii la ferăstruici, taurii, prinşi fiecare în locul lui îngust, mugeau fornăiau bufneau în scândurile masive, se foiau chinuiţi; forţa lor captivă o simţeai prin ziduri vibrând.
Nu există în preajmă fiară mai primejdioasă ca taurul. Când voiau să ducă un colos din aceia în vreun sat, pe aproape, îl legau la spatele unei căruţe din cele mai mari.
Sălbatic, surd şi orbit de furie, de umilinţă, animalul nu asculta nici de vorbă, nu asculta de bâtă şi bici – se smulgea năprasnic în părţi: patru boi înjugaţi abia reuşeau să-l tragă.
S-ar fi ridicat, ca o învolburare, de la pământ cu toţi şi toate după el, în aer
liber să alerge
liber
în povestea lui scăldată de Soare

Misch

Misch trebuia să atingă lucrurile cu mâna lui mare: faţa bălaie şi ochii mereu nedumeriţi.
La orice întrebare, el răspundea întârziat. Măcar în gând trebuia să atingă lucrurile mai întâi pe îndelete, cu palmele mari bălaie.
Un inorog gingaş era zâmbetul lui, neîndemânatic şi iubitor. O Irealitate.

Târziu, când a fost mare cât un bărbat, i-au pus ochelari... Şi a fost cu totul altul.
*
În vara aceea şi-a zidit singur o cămăruţă unde a mai stat o vreme bine apărat
iar pe tavan împrejur a scris în dulce zugrăveală ruga cuibului său către Domnul – care putea acum prin ochelari să vadă înscrisul mult mai clar:
ÄCH BÄN E SAKS DES STUW ÄS MENJ – AS HÄRRGOTT MEG AS GNEDISCH SENJ
eu sunt sas odaia a mea e – dă-ne Doamne a Ta milostenie

Orfan de obiceie

când îţi degeră picioarele crescute prea mult în aceiaşi bocanci
când tremuri în aceeaşi tocită haină de toamna până spre vară
când în Kredenz în cămară nu prea găseşti ce întinde pe pâinea ta neagră – înseamnă că părinţii tăi au pierdut aşa de mult încât au început şi din amintiri să piardă:
ei da, cine mai cunoaşte toate serbările? Bătrânii aveau alt timp
Nici cuvintele toate nu mai ai cum le folosi – şi le mai uiţi! Să mai ai şi grija cuvintelor, acuma! Ce-i sâcâi atâta cu întrebările, măi copile! Mai află şi singur ce-ţi trebuie.

Din costumele de pe vremuri s-au mai păstrat doar părţi. Dar pentru Confirmare trebuie costumul întreg. Noroc c-au adus la Ali¬mentară panglică înflorată: chiar Edelweiss, auzi. Pe albastru şi pe negru. Îl coşi pe pânză – şi dacă te uiţi de departe zici că l-ai brodat cu mâna ta.

Da. Când unul a pierdut prea mult, va rămâne orfan şi de obiceie

Praguri

Pe Martin Marzell, de pe Strada Podurilor, prietenul tatei, l-au adus pe targă din Rusia. Fusese luat după război de acasă de la plug, pentru muncă forţată. Până la sfârşitul vieţii şi-a făcut singur injecţii în fiecare zi.
Copiii le erau mereu plecaţi la şcoli. Casa lor avea peste tot praguri înalte şi câte două uşi: între ele – o felie largă de întuneric.
Casa lor ca un sanctuar nu i-a apărat de prea multe rele. Oameni cuminţi stăpâni pe meşteşugurile câmpului şi vitelor au fost luaţi de pe pământurile lor, purtaţi de mai multe ori în locuri străine. Din tot avutul muncit generaţii: câteva boccele. Împreună ai casei, ori despărţiţi. Măcinaţi. Adunaţi din nou acasă laolaltă.
“...măcar pe ai noştri” – vorbeau într-o zi – “îi duc tot prin Transilva¬nia, în poduri în beciuri în magazii. Dar pe şvabi îi aruncă în capătul Bărăganului, pe unde-o fi mai pustiu. Le-arată un loc pe câmp şi le spun: asta e casa voastră.”
Vieţi în risipă. Laolaltă ori despărţiţi. Lăsând în urmă, pe unde au fost, lumina muncii lor de multe carate. Şi o putere neînfrântă în surâs.

Odată, când li s-a dat poruncă de plecare, Frau Marzell ne-a lăsat o cloşcă şi puii abia ieşiţi din ou. Se făcea Paşte.
Seară de seară, bătrânul casei lor foarte bătrân (singur lăsat la vatră) deschidea larg porţile să-i intre în curte ciurda întoarsă de la păscut. Ciurda care demult îi fusese luată.
La ei au stat o vreme nişte macedoneni cu faţa măslinie tristă, scoşi silnic din locurile lor bogate de câmpie – tot la vreme de Paşti.
Casa lui Martin Marzell avea, la fiecare prag, câte două uşi: felii de întuneric, ecluze stăpânindu-le destinul târziu. Cu faţa ei blândă Frau Marzell zâmbea mereu. Zâmbetul ei peste durere.
Copiii lor erau cei mai tăcuţi şi mai frumoşi – o fată blondă cu părul lung ca Lorelei. Un băiat cu ochii negri

Alt anotimp

Tante Edith împleteşte. Eu croşetez ochiuri albastre de mătase: un lănţişor... lung cât pământul. Onkel Fritz ne citeşte o poveste de oameni mari.
Onkel Fritz şi Tante Edith înţeleg tot felul de lucruri. Ei zâmbesc. Ei tac printre rânduri.
Înţeleg şi eu – pe jumătate.

Afară e iarnă. Afară e câmpul singur lovit de întuneric. În pământ, vieţile amorţite pentru alt anotimp

Rembrandt van Rijn ne surâde bătrân, ştirb de pe raftul de sus al bi¬bliotecii.
Lumina se revarsă asupra noastră

Plânsul mamei ţăndăruia seninul meu într-o clipă. Umerii ei deo¬dată frânţi, faţa aplecată la pământ şi străină. Lacrima ei stingea soarele. Îneca puterea nopţii. Nu exista apărare – Duşmanul sta ascuns în tine ca într-o fântână părăsită

Dacă vecinul a pierit de pe lângă noi (l-au ridicat azi noapte... aţi auzit aţi auzit? şopteau cerniţi la faţă) dacă naşul meu nu mai era nicăieri la vedere (l-au luat şi pe domnu’ doctor, ce-a făcut oare? că n-a făcut nimic! noaptea l-au luat ca hoţii, cât de mult bine am avut de la el au îndrăznit şi-au luat om nevinovat, vor fi pedepsiţi se întoarce ea roata) ah roata alunecă silnic la vale.
Plânsul mamei mut pentru ei care nu se mai arată. Unde? unde? a aflat careva de el... Gherla Jilava Aiud Călăraşi beciuri case conspirative reeducare condamnaţi pe viaţă reţinuţi fără judecată cu apa până la genunchi cu zdrenţe pe ei în zăpadă în şanţuri în izolare şobolani Făgăraş Cavnic Baia Sprie Piteşti umilinţă foa¬mete ucideri comutaţi eliberaţi fără scuze cu scuze (ah sigur aţi fost nevinovat dar nu puteţi pretinde acum să lucraţi în meseria dumneavoastră nu puteţi pretinde să lucraţi în orice serviciu înţelegeţi-ne, dv. aţi fost acolo... şi ascultă, fără co¬mentarii!)
Un pumn mărunt de vorbe treceau din om în om de la făpturi venite de “acolo”. Ţară învinsă... paşalâc rusesc / şopteau între ei părinţii / asta ne-a fost soarta... adâncuri de mină celule stuf putreziciune

Într-o zi totuşi el va deschide poarta casei, umbra lui va aluneca pe fereşti / fericire durere teamă sfială / va trece rotund peste noi toţi în odaie umbra lui cea mai luminoasă

Cuvinte

Când mă întorceam de la şcoală de la joacă din călătorie şi în poveştile mele răsărea vreun cuvânt nepotrivit, Onkel Fritz îmi spunea îndată de la ce fel de om s-a lipit cuvântul acela pe limba mea – din ce fel de frază stâlcită de pe care şervet ţesut în culori şi pus la cinste în vreo bucătărie: un intrus, un parazit – contemplat acum îndelung între noi, transformat în erou de commedie
Şi râdeam şi-mi era ruşine că nu am ştiut să recunosc şi să alung cuvântul trădător
Dar în clipa următoare Onkel Fritz schimba scena, la un semn aducea şiruri şiruri de vorbe spilcuite, în frac, cu zâmbetul subţire... El se juca în felul acesta în câteva limbi, nu mai puţin în română. Trecea puzderii de cuvinte peste graniţi fără de vamă: întinsă peste zare, Cortina de Fier absorbea ecouri. (Undele rare cât veacul pulsau în ape freatice)
Făptura cuvintelor lui sclipea peste vremi şi spaţii ca într-o veghe a lui Finnegan în hotarul Carpaţilor cel mai adânc – oglinzi unde totul încăpea în mărime naturală, dar mult mai luminos.
*
Şi era veselie ciudată, masa veşnic întinsă de la sfârşitul poveştii, la o margine de timp

 

La Cotu’ Donului

La cârciumă la Cotu’ Donului şubele cu miros de stână şi ud, căciuli date pe ceafă, căciuli pe mese şi pe jos
un tânăr cu faţa jumătate arsă de soare jumătate fragedă albă, prăvălit pe podele date cu petrol – zâmbind în somn – un copil
şi gălăgie şi vorbe şi plâns şi poveşti iarăşi râs. Supărări fără iertare
cuvinte noi rostite rar împleticit / tabla pe masă lucind în aburii grei de Zare Drojdie Rachiu Secărică Naţionale Carpaţi

peste toate Glasul celui mai răguşit Difuzor

Cuptorul de cărămidă

O singură dată am făcut acest drum prin pădure, cu şcoala. Porneam în aventură, ni se părea că suntem mulţi, liberi, “oameni mari”. Pe poteca sfârtecată de rădăcini şi colţi de piatră mergeam cântând. Herr Liess (“Genosse Lehere”) fredona un Auftakt – ca o ghicitoare – şi gata, începeam cântarea despre gâşte şi vulpi, despre păsări călătoare, dorul de ducă al morarului ori Hänschen cel în lume fugar, vânători voioşi scrisori din depărtare, nunta de mâine, dorul de azi.
Când ne opream, larma noastră se scurgea în pământ lungi secunde. Tăcerea muntelui ne cuprindea, nemăsurat: porunca lui de ascultare. Din ascunzişuri mai săgetau sunete mici ca mii-de-ace

Ne povestise Herr Liess mai demult despre Krimhilde, Brunhilde şi Nibelungi. Aici în pădure trebuie să se fi petrecut toate. În ziua aceea, noi am şi găsit locul unde Siegfried a fost cufundat în râu. Stejarul întocmai din care i-a căzut pe umăr frunza trădătoare.
Vietăţi se chemau de la distanţă. Clopot deschis în tăcere, inima răspundea
Într-o vale cu iarba mustoasă şi pământul rupt într-o parte până la os ne-am oprit – la cuptorul de cărămidă. Printr-o fereastră înlăuntrul pămân¬tului se vedea cum arde ghemul de foc domesticit. Meşterul, un neamţ bătrân şi el ca pământul, locuia în apropiere. Între tiparele şi cărămizile lui omul era singur. Dar el ştia când s-au copt cărămizile, după două tulpini de fier încinse la roşu în focul mare şi blând
Acolo am aflat cum din pântecele pământului cresc toate casele – şi ele mai întâi au fost cufundate cu amănuntul în foc
Iar până ajungi la coliba meşterului bătrân, la cuptoarele sale, treci râul unde Siegfried a stat să bea, încins de vânătoare – acolo unde l-au scăldat în ziua cea dintâi – şi pe umăr i-a căzut frunza trădătoare

Clădiri aeriene lunecă pe scripeţi, în schimbare
zidiri se arcuiesc peste vieţi tot mai străine

Mai rămâne câte un zeu ghemuit deasupra porţii
un mic zeu transparent slujind încă o vreme la mai multe case

Emigraţie

Dacă ai casei au plecat până la ultimul – ca o împletire de ape de umbre se adună în gospodăria pustie, în goluri înalte cât veacuri, strămoşii. Până la cei mai de mult – veniţi de strajă spre marginile Europei, călări în caleşti în căruţe bucuroşi de pace bucuroşi de pământ bogat
Ei care în unghiul cel mai adânc al Carpaţilor au înălţat o mândră Biserică Neagră

E aerul greu de amintire cât volumul său în ţărână. Lemnăria dă semn din temelii. Liliecii se desfac din somn, din catifele. Un vuiet rotund ca un copil în pântec se iscă în clopotul vechi pentru vite
Noaptea asta coboară printre ei îngerul; casei: pe uşa podului îşi dă drumul bătând o dată din aripă. Are veşmântul boţit, de poale i s-au prins fire de fân. Pe lângă el cade o foaie de abecedar fluturând

Înaintea Călătoriei se-adună cu toţii ultima oară (ah, mireasma de crin şi vanilie... În pivniţi se trânteşte o trapă).
Ei sunt laolaltă sub acoperişul care – de mâine – are să adăpostească pe alţii:

Binecuvântată din nou fie casa ce se dezleagă acum din căile noastre.
Ci lasă-ne Doamne astăzi nouă semnul de recunoaştere