M-am născut la vremea când secolul se frângea la jumătate. Mai tran¬sparentă decât aerul, săgeata peste braţe subţiri: pe mine zeul nu mă hotărâse încă – pe când limbi de foc aruncau pâlpâiri ago¬nizante asu¬pra unui pământ rănit.
Istoria scufunda peisaje.
De pe acoperişe copiii trimiteau baloane fragile de săpun. Copiii alergau pe uliţi cu cercuri repezi în cârligul de sârmă.

În capătul străzii toba vestea Triumful Paparudei: ea, cu părul încreţit pe sârmă, botul muiat în roşu chimic, pistolul la cizmă, ceasul gării la mână.
O stea fără odihnă scotea lumea din orbită. În arcul munţilor, frânt, semnul a fost Îngenunchere.
Cu toba erau anunţaţi oamenii la răscruci – cote noi prestări si raţii. Alte legi alte numărători. La urmă, cu ochii în pământ se răspân¬deau toţi la casele lor. Pe feţele bătute de vânt şi soare nu prea puteai citi (gâtul brăzdat de muncă; pe sub guler carnea mai tânără, albă).

Vecinul Hajdu tâmplarul parc-ar fi avut ochii tiviţi cu lemn. Pe buze uitase, ghemuit demult, un surâs. El se întorcea de la adunare cu pasul rar; era doar puţin parcă mai gârbovit. Alt vecin, Herr Geetz, când a auzit că vor să-l facă “deputat”, s-a ascuns în casă (oricum a fost ales, fiindcă l-au lăudat mai mulţi la sfat acolo – şi Colonelul Broşteanu i-a făcut un frumos portret, deşi nici nu ştia despre cine e vorba).

Miresmele vieţii se trăgeau în ţărână. Cuvintele în albia lor mai săracă. oamenii munceau, aşteptând – “a spera e aproape a trăi”...
Munca nu-i înşelase până acum niciodată.