Cifre în delir – Casa poporului

Asamblat de Ioana Ieronim

CASA POPORULUI:
Mai mare decât Marea Piramidă din Giza.
Cea mai mare clădire administrativă după Pentagon.
Cea mai masivă după Templul Șarpelui cu Pene din Teotihuan.
De 7 ori cât Versailles.
Cea mai grea clădire din lume.
Anual se scufundă 6 mm.

Volum: 2.550.000 m3.
Înălțime: 92 m sub pământ; 86 m deasupra.

Ocupă, cu ambianța, peste 7 km2 din oraș: suprafața Veneției.

Cea mai scumpă clădire administrativă din lume.
Estimare în 2006: 4 miliarde dolari. Costurile reale nu se pot stabili.

Magnatul media Rupert Murdoch vrea să cumpere Casa Poporului, în 1990.
Oferă 1 miliard de dolari. Refuzat.

Japonezii oferă mai mult. Refuzați. Nu ne vindeam țara.
S-a propus transformarea clădirii în cel mai mare cazinou european, parc
Tematic Dracula, muzeu al comunismului, mall. N-a fost.

Senatul, Camera Deputaților, Muzeul de Artă Contemporană, Curtea Constituțională, Centrul Internațional de Conferințe, Centrul de Cooperare Polițienească Internațională, tot ce funcționează aici utilizează abia 30% din clădire.

Construcția nu este încă finalizată (A.D. 2016).

Încălzirea și electricitatea costă mai bine de 6 milioane dolari pe an: cât un oraș. Cifra nu include celelalte cheltuieli de întreținere.
Cel puțin 1000 de oameni asigură curățenia zilnic.

Zoom in: dacă o clanță, stil baroc, trebuie înlocuită, ea costă azi 1.000 euro.

Citește mai mult:Cifre în delir – Casa poporului

Acustica aplauzelor

Aplaudați în sala acesta, spune ghida
și noi, vizitatorii, aplaudăm. Ciudată senzație, aplauze la comandă
cum era aplaudat el

Aplaudăm aici, în palatul lui de proporții smintite aplauzele sună ciudat
ca un rest de ofrandă pentru cel mărunt și nebun, care se hrănea cu aplauze
fie și conservate pe bandă, transmise în buclă.

Aplaudăm o stafie suntem o mână de oameni din mai multe țări
aplauzele timide reverberează, parcă am fi cel puțin o mie.
În Casa Poporului, iată, n-ar mai fi fost nevoie de aplauzele înregistrate
în Sala de Concerte Radio.

Acustica a fost anume ticluită, spun alții, pentru ca el să fie auzit
de pretutindeni: când bătea el o dată din palme
să-i dea toată țara ascultare.

Facem probă de aplauze. Pereții
ne întorc sunetul înzecit dintr-o altă lume.
Atingerea palmelor degajă ecouri spectrale întrebări.
Gust de otravă.

Aplaudăm în glumă. Și gluma jenează.
Ne așterne un zâmbet strâmb pe față.

Câinii

Și câinii lăsați în urmă de cei care duceau în micile apartamente de bloc
puținul din fosta gospodărie
cât putea să încapă: 10 m² de persoană, stas.

Urlând a pustiu, câinii au rămas în urmă, păzind petecul de pământ răscolit
pe care le fusese casa.
Bocetul sfâșietor după stăpânii care nu mai erau.

Unii câini au murit nedezlipiți de fantasma casei pe care continuau să o vadă
cu ochi rătăciți. Alții și-au reinventat un rost
alergau disperat după mașini, după autobuze
să gonească de pe lângă oameni primejdia, urâtul.

O generație-două mai târziu, au ieșit la iveală reflexe vechi
ale supraviețuirii. Câinii s-au adunat în haite. Au devenit haite citadine
uneori ucigașe: mai ales noaptea.
Fiindcă noaptea e o altă țară.

Câinii noștri comunitari traversează bulevarde, respectă semaforul.
Stau pe lângă căutătorii în gunoaie, împart cu ei bunătățile
din adâncul ghenei.
Își aleg noii stăpâni, oameni fără adăpost, alături de care
dorm în stradă. Cerșesc împreună, câine lângă om
se încălzesc unul pe celălalt, oricât ar fi gerul de mare. În ganguri
pe trotuare, pe guri de canal aburinde.

Inima orașului

Inima orașului alunecă, pământ lunecos, pe ape freatice, cu oamenii în bejenie
pleacă la vale inima orașului, sub deal tăiat se îngroapă cu ulițe unde casele
abia se vedeau cândva dintre meri, cireși, gutui sau piersici

case cu pivniți profunde, grădini nenumărate – corn al abundenței
brâu verde încingând orașul

dădeau rod pentru oameni aceste grădini, hrăneau mulțime de oameni
– acum pe locul lor sunt blocuri-blocuri care îmbătrânesc urât și repede

ulițele cu pomi rotați pe margine, tei și Mâna-Maicii-Domnului rămân fantasma
celor mereu mai puțini care le poartă în minte

inima orașului se despletește, se ascunde, se adună silnic, se mută
oasele strămutate când nebunul conducător poruncește lacuri suspendate,
se cufundă inima orașului cu oseminte lăsate în urmă strivite sub beton, peste care
năvălesc apele.
Primăvara cresc lăstari în jur, revărsări de floare
chiar dacă șenile de buldozer le vor face iar una cu pământul

inima orașului zboară în patru zări
cu pulberile care până ieri au fost case
inima orașului sângerează în cuva cu beton clocotit înghețat deasupra
în iarna cea mai geroasă, din ’84.

Muncitorul amestecă puțin prin cuva ajunsă la etaj, trântește
mortarul la normă pe pereții blocului
din care la primăvară
se vor desprinde mari bucăți pe cei mutați aici cu sila peste noapte.

Ehei, inima orașului petrece până în zori sub orgile de lumini,
sub reclame luminoase, în clădiri care-au așteptat îndelung demolarea
iar acum stau singure să cadă:
sub aripa unui înger de stuc, uitat de stăpâni, un pom a prins rădăcină.

Inima, inima ce căzu din nou când au prăvălit astă-noapte mândra vilă
din vecini, abia renovată

Inima orașului, inima
care sperase că Ceaușescu a luat cu el
unde s-a dus
relele toate