Inima orașului alunecă, pământ lunecos, pe ape freatice, cu oamenii în bejenie
pleacă la vale inima orașului, sub deal tăiat se îngroapă cu ulițe unde casele
abia se vedeau cândva dintre meri, cireși, gutui sau piersici

case cu pivniți profunde, grădini nenumărate – corn al abundenței
brâu verde încingând orașul

dădeau rod pentru oameni aceste grădini, hrăneau mulțime de oameni
– acum pe locul lor sunt blocuri-blocuri care îmbătrânesc urât și repede

ulițele cu pomi rotați pe margine, tei și Mâna-Maicii-Domnului rămân fantasma
celor mereu mai puțini care le poartă în minte

inima orașului se despletește, se ascunde, se adună silnic, se mută
oasele strămutate când nebunul conducător poruncește lacuri suspendate,
se cufundă inima orașului cu oseminte lăsate în urmă strivite sub beton, peste care
năvălesc apele.
Primăvara cresc lăstari în jur, revărsări de floare
chiar dacă șenile de buldozer le vor face iar una cu pământul

inima orașului zboară în patru zări
cu pulberile care până ieri au fost case
inima orașului sângerează în cuva cu beton clocotit înghețat deasupra
în iarna cea mai geroasă, din ’84.

Muncitorul amestecă puțin prin cuva ajunsă la etaj, trântește
mortarul la normă pe pereții blocului
din care la primăvară
se vor desprinde mari bucăți pe cei mutați aici cu sila peste noapte.

Ehei, inima orașului petrece până în zori sub orgile de lumini,
sub reclame luminoase, în clădiri care-au așteptat îndelung demolarea
iar acum stau singure să cadă:
sub aripa unui înger de stuc, uitat de stăpâni, un pom a prins rădăcină.

Inima, inima ce căzu din nou când au prăvălit astă-noapte mândra vilă
din vecini, abia renovată

Inima orașului, inima
care sperase că Ceaușescu a luat cu el
unde s-a dus
relele toate