Și câinii lăsați în urmă de cei care duceau în micile apartamente de bloc
puținul din fosta gospodărie
cât putea să încapă: 10 m2 de persoană, stas.

Urlând a pustiu, câinii au rămas în urmă, păzind petecul de pământ răscolit
pe care le fusese casa.
Bocetul sfâșietor după stăpânii care nu mai erau.

Unii câini au murit nedezlipiți de fantasma casei pe care continuau să o vadă
cu ochi rătăciți. Alții și-au reinventat un rost
alergau disperat după mașini, după autobuze
să gonească de pe lângă oameni primejdia, urâtul.

O generație-două mai târziu, au ieșit la iveală reflexe vechi
ale supraviețuirii. Câinii s-au adunat în haite. Au devenit haite citadine
uneori ucigașe: mai ales noaptea.
Fiindcă noaptea e o altă țară.

Câinii noștri comunitari traversează bulevarde, respectă semaforul.
Stau pe lângă căutătorii în gunoaie, împart cu ei bunătățile
din adâncul ghenei.
Își aleg noii stăpâni, oameni fără adăpost, alături de care
dorm în stradă. Cerșesc împreună, câine lângă om
se încălzesc unul pe celălalt, oricât ar fi gerul de mare. În ganguri
pe trotuare, pe guri de canal aburinde.