Rumi

(1207 - 1273)

*

A fi uman e asemenea casei de oaspeți
Cu un nou venit în fiece dimineață.

Bucurie ori tristețe, răutate
Un moment de iluminare va sosi
Ca un musafir neașteptat.

Primește-ți oaspeții cu brațele deschise
Chiar dacă-s un munte de amărăciuni
Care-ți golesc cu forța
Casa de mobilă,
Tu poartă-te bine cu toți.
Poate că ei pregătesc locul
Pentru o bucurie nouă.

Gândul întunecat, răutatea, rușinea,
Tu să le-ntâmpini râzând,
Invită-le să intre.

Fii recunoscător că se arată, fiindcă
De dincolo ți-a fost fiecare trimis
Călăuză.

În românește de Ioana Ieronim,
după versiunea engleză de Coleman Barks și John Moyne

Niccolò Machiavelli

(1469 - 1527)

Ocazia

“CINE ești tu? mai presus de o muritoare
cu grația sa cerul te-a împodobit
cum de n-ai stare? De ce-ți sunt gleznele aripate?
“Puțini mă cunosc, eu sunt Ocazia;
veșnic mă aflu în mișcare pentru că
stau cu picioarele pe o roată;
În cursa mea zborul nu se potrivește,
Dar la picioare păstrez aripile
Și-i amețesc pe cei ce mă văd alergând, șuvițele-mi zboară înainte, se țes
într-un văl ce-mi acoperă pieptul, fața
așa trec dar mai nimeni nu mă cunoaște;
în spate nu-mi crește pleată, nici fir,
în van se uită oarecine când trec
în grabă, ori mă uit o clipă-napoi alergând.”
“Spune-mi: cine te însoțește?”
“Este Căința: fii cu băgare de seamă,
cine nu mă prinde pe mine are parte de ea!
Tu ce risipești vemea cu vorbe și-atâtea
lucruri zadarnice te preocupă,
vai, nu ai văzut, nu ți-ai dat seama
că eu ți-am și fugit dintre mâini!”

Friedrich Hölderlin

(1770-1943)

Cântec de soartă al lui Hyperion

Sus în lumină călătoriți
Pe podele moi, spirite fericite!
Scânteind aerul dumnezeiesc
Vă atinge ușor,
Ca degetele harpistei
Corzile sfinte.
Fără destin, precum sugarul
Dormind respitați, făpturi cerești;
Păstrat în candoarea
Mugurelui umil
Sufletul vă înflorește
La nesfârșit,
Ochii voștri sacri
Contemplă nemișcata
Eterna claritate.

Dar nouă ne e dat
Să n-avem loc de odihnă,
Se micșorează, alunecă
Oameni în suferință
Orbește din oră
În altă oră,
Ca apa căzând
De la o stâncă la alta
Fără oprire în necunoscut.

John Keats

(1795 - 1821)

Stea luminoasă, de-aş fi statornic aşa cum eşti tu -

Stea luminoasă, de-aş fi statornic aşa cum eşti tu -
Nu suspendat în solitară splendoare, de veghe
Noaptea, cu pleoape etern deschise,
Ermitul naturii, răbdător şi făr'de somn,
Peste ape călătoare ce-şi fac datoria sfântă
De-a purifica pe lume ţărmurile omeneşti,
Ori aţintindu-şi privirea la masca moale

A zăpezii proaspăt căzute în munţi, în mlaştini -
Nu - dar statornic să fiu, neschimbător,
Rezemat de pieptul în pârg al dragei mele
Să-i simt mişcarea lină suind, coborând,
Treaz mereu întru dulce neliniştea aceasta,
Să aud, încă s-aud respirarea iubitei, tandră,
Veşnic aşa să trăiesc- iar de nu, să leşin în moarte.

Heinrich Heine

(1797-1856)

Lorelei

Nu știu ce să însemne,
Dar m-am întristat adânc,
O poveste din vechime,
Nu-mi iese din gând.
E răcoare, se-ntunecă,
Rinul curge liniștit;
Vârful muntelui strălucește
In soare, la asfințit.

Cea mai frumoasă fată
Stă-n plină splendoare, sus,
Podoabele-i aurii scânteiază,
Își piaptănă părul auriu,
Pieptăn de aur ea trece
Prin pleata de aur, cântând
O melodie minunată,
Cum nu s-a mai auzit.

Un dor sălbatic îl prinde
Pe luntraș în barca mică;
El nu vede stâncile-n jur,
Doar în sus ochii-și ridică.
La urmă, cred că în valuri
Pier omul și barca lui.
Asta Lorelei a făcut-o
Cu puterea cântecului.

Walt Whitman

(1819 - 1892)

Păianjen tăcut, răbdător

L-am observat, un păianjen tăcut, răbdător, singur pe un mic promontoriu,
L-am văzut explorând întinderea vastă, goală,
Din el însuși lansa fir după fir după fir.
Încontinuu, grăbit, fără odihnă își desfășura firele.

Tu, suflet al meu, acolo unde te afli
Desprins, înconjurat de nemăsuratele spații oceane,
Meditezi fără-ncetare, îndrăznești, te avânți căutând sfere ce se leagă.
Până când se încheagă puntea de care ai nevoie, până când ancora ductilă ține,
Până ce firul pe care-l arunci se prinde undeva, oh, suflete al meu.

Emily Dickinson

(1830-1886)

“Pășeam din Piatră în Piatră”

Pășeam din Piatră în Piatră
Cu prudență, încet
Stele deasupra Capului
În jurul Picioarelor Marea.

Nu știam, oare distanța rămasă
Va fi pasul meu final –
Asta-mi dădea mersul precar
Numit experiență de unii.

Măsor fiecare Durere ce văd
Cu ochi mijiţi, iscoditori -
Mă întreb, este egală cu-a mea -
Ori cântăreşte mai uşor.

Mă-ntreb, o poartă de mulţi ani -
Sau e abia la început -
Durerea mea nu ştiu de când este -
Dar simt că o am de demult -

Mă întreb - doare a trăi? -
Oare trebuie ei să încerce -
Şi dacă - ar avea de ales -
Asta n-ar însemna - să moară -

Observ că Unii - îndelung răbdători -
Înnoiesc într-un târziu surâsul -
O imitaţie a Luminii
Cu mai puţin combustibil -

Mă întreb când Anii se-adună -
Vreo Mie - peste suferinţa
Ce i-a lovit timpuriu - poate durata
Însăşi deveni Alinare -

Sau ei îşi urmează drumul îndureraţi
Prin Veacuri cu Nervii zvâcnind -
Iluminaţi în Durerea cea cuprinzătoarea -
Pusă-n balanţă cu Iubirea -

Cei în suferinţă - sunt mulţi mi s-a spus -
Şi din Cauze diverse -
Moartea - e una - vine o singură dată -
Doar ca să pecetluiască ochii -

E suferinţa din Sărăcie - de Frig -
E suferinţa numită "Disperare" -
Este Exilul din cercul Ochilor apropiaţi -
Din orizontul Aerului de Baştină -

Chiar dacă nu ghicesc întocmai
Ce fel e Durerea - am parte
De-o adâncă Mângâiere
Când petrec Calvarul -

Gândind la felurile de-a fi - ale Crucii -
La modurile de-a îndura -
Îmi imaginez, fascinată
Că unele - seamănă cu ale mele -

Lewis Carroll

(1832 - 1998)

(din Alice în Țara Minunilor)

Ești bătrân, Taică William

"Eşti bătrân, Taică William", zise fiul
"Şi părul ţi-a încărunţit;
Dar stai cât e ziua de lungă-n cap
La anii tăi crezi că e potrivit?"

"În tinereţe, fiule, da, mă temeam
La creier să nu mă îmbolnăvesc
Acum însă ştiu că am capul sec,
Şi pot sta în cap cât poftesc."

"Eşti bătrân, zise fiul, ţi-am mai spus,
Şi gras de nu se mai poate -
Cum se explică, spune-mi te rog
C-ai venit făcând tumba pe spate?"

"De tânăr", zise-nţeleptul, mişcând
Pleata albă, "m-am uns cu alifie
Pe tot corpul, să fiu mlădios.
Vrei şi tu? Dai o liră pe cutie."

"Eşti bătrân", zise fiul, "şi slab de fălci,
Doar atât mai mesteci, seu;
Şi-ai dat pe gât o gâscă întreagă.
Cum ai făcut? Spune-mi, să ştiu."

"Tânăr student la avocatura
Pledam toate cazurile cu nevasta,
Muşchii la fălci atunci i-am format
Pe viaţă, prin metoda aceasta."

"Eşti bătrân", zise fiul, "cine să creadă
Că ochii tăi mai văd clar şi drept,
Dar ţii în balans pe vârful nasului
O lipitoare. Cum de eşti aşa deştept?"

"Am răspuns la trei întrebări, ajungă-ţi!"
Zise tatăl. "Nu-ţi lua nasul la purtare.
Vrei s-ascult toată ziua chestii din astea?
Vezi să nu te-arunc pe scări! Sunt în stare!"

Gerard Manley Hopkins

(1844-1889)

Primăvară

Nimic nu e mai frumos ca primăvara—
Când ierburi răsar îndelung mustoase rotind;
Ouăle de sturz par ceruri pe pământ și glasul
De sturz în ecou prin păduri ne clătește primenește
Auzul, ca fulgerări ne atinge cântarea lui;
Frunze, flori sticloase de prun pătrund
În albastrul ce coboară; albastru potopind
Cu bogăția sa; mieii aleargă, se avântă.
Ce-i luxurianța asta și bucuria?
Adierea pământului dulce care fu la început
În Eden.—Ia, soarbe totul, până nu pălește,
Până nu se-nnorează, Doamne, acrindu-se în păcat,
Inocența, clipa de mai la fete și băieți,
Alegerea Ta, fiu al fecioarei, câștigul de preț.

Rabindranath Tagore

(1861 - 1941)

Întrebare

Oh, Doamne, veac după veac îți trimiți solii
În lumea asta fără milă
“Să iertați totul,” au predicat,
“Curățați inima voastră de răutate.”
“Iubiți,” au îndemnat ei lumea.
Solii au fost adorați și-ndelung pomeniți, dar
În ziua neagră de azi, trebuie să-i întorc din cale
Fără laudă ori răsplată.

Am văzut lăcomia mascată lovind pe cei slabi
În ascunziș de noapte
Am văzut crimele celor puternici nepedepsite
Și cuvântul dreptate plângînd în tăcere.
Am văzut un tânărul nebun care-a murit
Izbindu-se în zadar cu capul de pietre.

Glasul mi-e astăzi gâtuit, flautul nu are sunet,
Sunt captiv al unei nopți fără lună,
Lumea mi-a fost acoperă cu un giulgiu de coșmar,
Printre lacrimi vă întreb
I-ați iertat pe cei care v-au otrăvit orizontul,
v-au strivit lumina? Le-ați dăruit iubirea voastră?

În românește de Ioana Ieronim,
după versiunea engleză de Pushpita Alam

Rainer Maria Rilke

(1875 - 1926)

Plimbare

Ochii mi s-au înălțat la colina însorită
Înainte de a sosi, abia pornisem la drum.
Astfel ne cuprinde ceea ce nu putem cuprinde,
prezența deplină, din depărtări –

și ne transformă, chiar când n-am ajuns,
în ceea ce suntem neștiind, bănuind abia;
un semn adie răspuns la semnul nostru …
dar simțim numai suflul ce vine spre noi.

Anna de Noailles

(1876 - 1933)

Când eram copil

Când eram copil îmi plăcea să urc dealul,
Să m-așez în ierburile răcoroase,
Privind cum oile grele de lână se strecoară
Prin rădăcini noduroase și ciulini plini de soare.

Mintea copilărească-mi zbura peste timp,
Mă ducea undeva printre ierburi siciliene,
Sorbeam, în pace, briza insulelor de departe
Unde-asemenea mie fetele visau primăvara …

Mă credeam copilul ales de soartă
Să cerceteze lumea, să-i iscodească tainele,
Am scrutat cu pasiune înfățișarea pădurii
Și astrelor, le-am descifrat semnele.

Culori suave în care sufletu-și află hrana!
Mai târziu, când dorințele au spart echilibrul,
De multe ori mi-am dorit seninătatea aceea
A copilului meditând, pe când turma paște
Din pornirea ei liberă, plină de agerime
Și fruntea oilor se-apropie de pământul înverzit

Imprimând conturul sărutului, al îmbrățișării.

Rupert Brooke

(1887-1915)

Soldatul

De voi muri, tu amintește-ți asta despre mine:
Se află-n altă țară un petec de pământ
Care e Anglia pe veci. Bogata arătură
Ascunde un pământ acum și mai bogat;
Pământ născut, crescut și învățat în Anglia,
Ce i-a dat flori și drumuri să străbată,
Făptură, el, a țării sale, unde-a respirat,
Scăldat în râu și binecuvântat de soare.

Această inimă – tu să gândești când răul a trecut -
E puls în spiritul etern, va-ntoarce însă
Ceva din ce i-a dăruit lui Anglia cândva;
Priveliști, sunete; vise ca ea de fericite;
Râsul deprins de la prieteni; bunătatea
Inimilor viețuind în pace, sub cer englez.

Georg Trakl

(1887 - 1914)

Frunzișul roșu al chitarelor

În frunze roșii de chitare
Peste gardul cu floarea soarelui
Flutură pletele fetei bălaie.
Prin nori călătorește un car de aur.

Tăcuți în umbra pământie odihnesc
Bătrânii, îmbrățișați prostește.
Cei cuminți cântă dulci vecernii
Muște zumzăie-n aburul galben.

Femei încă spală rufe la râu.
Rufele puse pe frânghii se umflă.
Fata care de mult îmi place
Se-apropie iar în lumina scăzută.

Din cerul cald vrăbii vin în picaj
Spre găuri verzi pline de putregaiuri.
Nălucește plăcut înfometatului
Miros de pâine, mirodenii picante.

D.H. Lawrence

(1885 - 1930)

Maximus

Dumnezeu e mai bătrân decât soarele şi luna,
ochiul nu-l poate privi
glasul nu-l poate descrie.

Dar un bărbat gol, un străin, s-a rezemat de poartă
cu mantia pe braţ, aşteptând să fie poftit înăuntru.
Şi l-am chemat: Intră, dacă vrei! -
A intrat încet şi s-a aşezat lângă vatră.
L-am întrebat: Cum te cheamă? -
El m-a privit fără vorbă: dar ce frumuseţe
m-a pătruns! Mi-am spus, zâmbind: El e Dumnezeu!
Şi el zise: Hermes!

Dumnezeu e mai bătrân decât soarele şi luna,
ochiul nu-l poate privi
nici glasul nu-l poate descrie:
totuşi el este Zeul Hermes, el, şezând la vatra mea.

Jorge Luis Borges

(1899-1986)

Spinoza

Zorii cu halou de aur inundă
Fereastra. Greu de infinit manuscrisul
Neobosit veghează.
Dumnezeu e alcătuit de cineva în penumbră.
Un om dă naștere lui Dumnezeu. E un evreu
Cu ochii triști și pielea ca lămâia;
Timpul îl poartă așa cum frunza
Căzută în râu este dusă la vale de ape.
Nu importă. Stăruitor magicianul șlefuiește
Delicată geometrie a lui Dumnezeu;
Din suferința sa, din nimic, a pornit
Să-l construiască pe Dumnezeu prin cuvânt.
Nimeni nu are parte de-o iubire mai presus:
Iubirea ce nu speră că va fi iubită.

După versiunea engleză de Willis Barnstone

Czeslaw Milosz

(1911-2004)

Împăratul Constantin

Aș fi putut trăi pe vremea lui Constantin.
Trei sute de ani după moartea Mântuitorului,
Despre care se știe doar că s-a sculat din morți
Precum însoritul Mithra printre soldații romani.
Aș fi fost martor la cearta dintre homoousios și homoiousios
Dacă Iisus e de natură divină ori numai asemenea divinității.
Cred că votam împotriva trinitarienilor,
Cine poate afla într-adevăr natura Creatorului?
Constantin, Împăratul Lumii, filfizon și ucigaș,
A înclinat balanța la Conciliul din Niceea,
Astfel că noi, generații după generații, gândim la Sfânta Treime,
Taina tainelor, fără de care
Sângele omului ar fi fost străin de sângele universului
Și vărsarea sângelui Său de Dumnezeu îndurerat, care s-a dat pe Sine
Ofrandă în vreme ce crea lumea, ar fi fost în zadar.
Atunci Constantin a fost el doar instrumentul fără valoare,
Neștiutor de ceea ce realiza pentru oameni peste timp?
Iar noi, știm noi care ne e destinul?

Christine Lavant

(1915-1973)

DACĂ MĂ LAȘI ÎNĂUNTRU, până să cânte cocoșii
am să-ți slujesc în casa de os,
voi bate în toba inimii, îți voi trage suflarea
de trei ori voi uda roza mistică
dimineața, la prânz și seara.

Dacă mă lași înăuntru, înainte ca ochii să-mi ardă cu totul,
îți voi elibera, topind-o, imaginea din oglindă
o voi face stăpână asupra îngerilor,
o voi înfățișa lui Dumnezeu drept chipul Său
plin de credință, nădejde și iubire.

Dacă mă lași înăuntru, înainte să mi se frângă aripile,
îți voi decapita cu șarpele moartea de nouă ori,
voi dezgropa rădăcina suferinței și-o voi mânca,
din urzeala soarelui am să-ți aduc
porumbelul, pâinea și vinul.

Paul Celan

(1920-1970)

Strette (fragmente)

*
Petrecut
în incinta
cu urma de nedesprins:

iaba, scrisă despărțit. Pietrele, albe
de umbra tulpinilor:
nu mai citi – privește
nu mai privi – mergi!

Mergi, ora ta
nu are surori, tu ești
ești acasă. O roată, încet,
din sine se învârtește, spițele
urcă,
urcă pe câmp negricios, noaptea
nu are nevoie de stele, nicăieri
nu întreabă de tine.

*
Nicăieri
nu întreabă de tine –

Locul, unde zăcură, el are
un nume – nu are
niciunul. Nu acolo au zăcut. Ceva
stătea între ei. Ceva prin care
ei nu vedeau.

Nu vedeau, nu,
vorbeau despre
cuvinte. Niciunele
nu s-au trezit,
somnul
veni asupra lor.

*
Veni, veni. Și nicăieri
nu întreabă –

Eu sunt acela, eu,
eu am stat între voi, eram
deschis, eram
audibil, ticăiam spre voi, repirația voastră
asculta, eu
încă sunt, voi
dormiți.

*

Eu încă sunt –
Ani
ani, ani, degetul
pipăie în sus, încolo, pipăie
în jur:
cusăturile se simt, aici
se cască mult, aici
ruptura s-a lipit la loc – cine
a acoperit-o?

*
A acoperit-o
-- cine?

Ted Hughes

(1930-1998)

Gândul vulpe

Îmi închipui pădurea miezului de noapte:
Mai este viu ceva
Pe lângă singurătatea ceasului
Și pagina albă pe care-mi mișc degetele.

Pe fereastră nu se vede nicio stea:
Ceva care e mai aproape
Deși cufundat în beznă
Pătrunde singurătatea:

Delicat și rece ca zăpada neagră
Un bot de vulpe atinge frunză, ram;
Doi ochi în mișcare, acum
Și iar, acum din nou, acum

Lasă urme clare în zăpadă
Printre pomi unde înceată obosită
Umbra lâncezește la un ciot și-n scobitura
Unei făpturi care-ndrăznește să treacă

Luminișul, un ochi,
Verdele se dilată și adâncește,
Strălucitor, concentrat
Urmându-și calea

Până ce brusc cu miros de vulpe cald ascuțit
Pătrunde în scorbura întunecată a capului.
Nicio stea la fereastră, ceasul merge,
Pagina e tipărită.