Cioturile copacilor abia tăiați mustind cât vezi cu ochii
țipătul lor alb, mut
și sunetul lung îndelung neîncetat de joagăr
munte după munte
- Anno Domini 2015 în raiul copilăriei mele din Carpați.

Imaginile strânse în cămările inimii sângerează înnoit
buldozărul culcă sate, cimitire, câmp semănat,
pompe sug aurul laptele de sub-pământ
dinamita aruncă în aer fețe de munte
sub legi de smuls un popor întreg de la plug, de la turme,
de la tors și țesut - ca să muncească la strung macara banda rulantă
să toarne betoane, să-nalțe uzine – din care într-o bună zi
oamenii să fie goniți în no-man’s land
scapă cine poate.

Ce s-a construit ieri cade pe rând, putrezește, se vinde la fier vechi
să mai cumpere o zi
- trimite-i pe flămânzii ăia să curețe tot, ca termitele
lună să rămână în urma lor, de parcă nimic n-ar fi fost.
Dacă se trezește careva să întrebe, îl puneți pe fugă.
Terenul valorează aur!

Fațadele însorite din alt secol, uși de cristal, brâie șerpuite în piatră,
tavane cu frescă prăvălite pe străduțe bucureștene, munți de moloz
în care dăinuie printre cioburi zâmbetul vreunei cariatide
pe care azi o duc la măcinat

se macină tot, se străpunge pământul, se despică
se sparg vechile bolți subterane, se rupe în labirint de rădăcini
până la ape freatice jos și mai jos de umbrele amintirii
ca să planteze în sufletul orașului, neapărat aici
un bloc mai înalt ca toate, ultima generație,
și desime de alte blocuri să urmeze după chip și asemănare
să crească din gunoiul dospit al banilor murdari.

Victorie! victoria canibală a zilei
râs post-uman, conserve de aplauze cum se poartă.

Grea ca pământul, inima ține strâns fantasma
orizonturilor căzute în sunet de joagăr
fără deosebire de anotimp