în târgul de haine al Făgăraşului pustiu aproape 

(cum se schimbă vremurile)
la o margine luminează nişte costumele ţărăneşti
o catrinţă o zeghe o bluză de fecior cusută-n râuri pe piepţi
şi mânecile încreţite
pânza groasă cât să ţină mai multe vieţi

printre ţoalele atârnate pe frânghie
se zăreşte făptura neagră uscată a unei bătrâne,
ochii ţesuţi în hăţişul pielii; o hartă a stelelor, ai fi zis,
cum se găsesc în morminte

de un an punea bănuţii într-o ulcică
şi-i tot socotea vorbind cu morţii –
feciorul, bărbatul ei surorile
fraţii nora părinţii un nepot
duşi fiecare cum le-a fost rândul

: în sat toţi aşteaptă pe cineva, rude copii
măcar vita de la păşune
doar eu nu mai aştept pe nimenea –
şi praful mereu se-adună să-l şteargă
de pe lucruri de nimeni clintite

a strâns în sfârşit banii să poată veni la oraş cu hainele
a plătit un vecin s-o aducă el cu maşina,
om în putere, coleg de-al băiatului, au crescut împreună

Doamne-ajută acuma să vândă
printre tarabele goale se apropie într-un târziu

o fată străină de loc
(ce să aibă asta nevoie...?)
în pantaloni şi maieu aproape desculţă vopsită la păr ca argintul se uită la haine, atinge cusătura lor temeinică
pânza groasă cât să ţină
mai multe vieţi de om
întreabă pe femeie: cât ceri pe ie?
care ie? E cămaşă de fecior, aproape nepurtată
... dacă n-a apucat ...

Cât ceri pe ea?
O sută
– Nu am o sută, se îndoi fata, cu părere de rău –
şi parcă e puţin pătată
aici

Da? priveşte bătrâna în gol.
Chiar, de ce s-o fi pătat ?