Dacă ai casei au plecat până la ultimul – ca o împletire de ape de umbre se adună în gospodăria pustie, în goluri înalte cât veacuri, strămoşii. Până la cei mai de mult – veniţi de strajă spre marginile Europei, călări în caleşti în căruţe bucuroşi de pace bucuroşi de pământ bogat
Ei care în unghiul cel mai adânc al Carpaţilor au înălţat o mândră Biserică Neagră

E aerul greu de amintire cât volumul său în ţărână. Lemnăria dă semn din temelii. Liliecii se desfac din somn, din catifele. Un vuiet rotund ca un copil în pântec se iscă în clopotul vechi pentru vite
Noaptea asta coboară printre ei îngerul; casei: pe uşa podului îşi dă drumul bătând o dată din aripă. Are veşmântul boţit, de poale i s-au prins fire de fân. Pe lângă el cade o foaie de abecedar fluturând

Înaintea Călătoriei se-adună cu toţii ultima oară (ah, mireasma de crin şi vanilie... În pivniţi se trânteşte o trapă).
Ei sunt laolaltă sub acoperişul care – de mâine – are să adăpostească pe alţii:

Binecuvântată din nou fie casa ce se dezleagă acum din căile noastre.
Ci lasă-ne Doamne astăzi nouă semnul de recunoaştere