Când mă întorceam de la şcoală de la joacă din călătorie şi în poveştile mele răsărea vreun cuvânt nepotrivit, Onkel Fritz îmi spunea îndată de la ce fel de om s-a lipit cuvântul acela pe limba mea – din ce fel de frază stâlcită de pe care şervet ţesut în culori şi pus la cinste în vreo bucătărie: un intrus, un parazit – contemplat acum îndelung între noi, transformat în erou de commedie
Şi râdeam şi-mi era ruşine că nu am ştiut să recunosc şi să alung cuvântul trădător
Dar în clipa următoare Onkel Fritz schimba scena, la un semn aducea şiruri şiruri de vorbe spilcuite, în frac, cu zâmbetul subţire... El se juca în felul acesta în câteva limbi, nu mai puţin în română. Trecea puzderii de cuvinte peste graniţi fără de vamă: întinsă peste zare, Cortina de Fier absorbea ecouri. (Undele rare cât veacul pulsau în ape freatice)
Făptura cuvintelor lui sclipea peste vremi şi spaţii ca într-o veghe a lui Finnegan în hotarul Carpaţilor cel mai adânc – oglinzi unde totul încăpea în mărime naturală, dar mult mai luminos.
*
Şi era veselie ciudată, masa veşnic întinsă de la sfârşitul poveştii, la o margine de timp