Pe Martin Marzell, de pe Strada Podurilor, prietenul tatei, l-au adus pe targă din Rusia. Fusese luat după război de acasă de la plug, pentru muncă forţată. Până la sfârşitul vieţii şi-a făcut singur injecţii în fiecare zi.
Copiii le erau mereu plecaţi la şcoli. Casa lor avea peste tot praguri înalte şi câte două uşi: între ele – o felie largă de întuneric.
Casa lor ca un sanctuar nu i-a apărat de prea multe rele. Oameni cuminţi stăpâni pe meşteşugurile câmpului şi vitelor au fost luaţi de pe pământurile lor, purtaţi de mai multe ori în locuri străine. Din tot avutul muncit generaţii: câteva boccele. Împreună ai casei, ori despărţiţi. Măcinaţi. Adunaţi din nou acasă laolaltă.
“...măcar pe ai noştri” – vorbeau într-o zi – “îi duc tot prin Transilva¬nia, în poduri în beciuri în magazii. Dar pe şvabi îi aruncă în capătul Bărăganului, pe unde-o fi mai pustiu. Le-arată un loc pe câmp şi le spun: asta e casa voastră.”
Vieţi în risipă. Laolaltă ori despărţiţi. Lăsând în urmă, pe unde au fost, lumina muncii lor de multe carate. Şi o putere neînfrântă în surâs.

Odată, când li s-a dat poruncă de plecare, Frau Marzell ne-a lăsat o cloşcă şi puii abia ieşiţi din ou. Se făcea Paşte.
Seară de seară, bătrânul casei lor foarte bătrân (singur lăsat la vatră) deschidea larg porţile să-i intre în curte ciurda întoarsă de la păscut. Ciurda care demult îi fusese luată.
La ei au stat o vreme nişte macedoneni cu faţa măslinie tristă, scoşi silnic din locurile lor bogate de câmpie – tot la vreme de Paşti.
Casa lui Martin Marzell avea, la fiecare prag, câte două uşi: felii de întuneric, ecluze stăpânindu-le destinul târziu. Cu faţa ei blândă Frau Marzell zâmbea mereu. Zâmbetul ei peste durere.
Copiii lor erau cei mai tăcuţi şi mai frumoşi – o fată blondă cu părul lung ca Lorelei. Un băiat cu ochii negri