Pe sunetul fără sfârşit (o lumină ce ne curbează făptura şi sentimentele mereu câte puţin) şedeam cu toţii. Se făcuse pod de-aramă peste vamă de argint peste pământ
suflarea Capricornului aburea pe la fereşti, coada în ape subpământene i se răsfira.

Ca în ziua cea dintâi curată mama
mă înfăşase cu pumnii mici câlţoşi pe lângă faţă.
Atunci
prin gene lipite, prin auzul cel mai subţire
au trecut Ursitoarele.
Îşi purtau darurile bine înfăşurate în nour, câte trei feţe.
Înnoptase.
Paşii lor pe caldarâm pe podele scăpărau foc şi stele.
Haine strălucite aveau ursitoarele (doar ici-colo florile de mărgean începeau să li se deşire – în lumina zăpezii nu se cunoştea foarte bine)

De partea cealaltă, în vibrare, Balanţa
cu pleoapa întredeschisă