Cum scrii poezie într-o altă limbă decât cea maternă?

Astăzi mase întregi de oameni călătoresc ori trăiesc în zone unde limba lor maternă se vorbește puțin sau deloc – situația este de domeniul evidenței. Mobilitatea fără precedent din zilele noastre produce în mod natural și mult mai multă literatură într-o limbă dobândită de scriitor la un moment dat, după limba sa originară. Joseph Conrad, polonez, care a învățat engleza abia după 20 de ani, a ajuns să fie prețuit pentru stilul său excepțional în această limbă – așa cum avea să fie apreciat Cioran în cultura franceză: dar ei încă păreau cazuri singulare. Americanul Jonathan Littell, în schimb, atât de lansat ca scriitor de limbă franceză, este doar unul din multele exemple actuale la care ne putem gândi. În lumea noastră globalizată, să scrii în altă limbă decât cea maternă este un fapt din ce în ce mai răspândit.

Poezia, considerată în general forma cea mai complexă de expresie în orice limbă, presupune cu atât mai mult cerința unei stăpâniri perfecte a uneltelor lingvistice: fără îndoială că locul ei este limba maternă. Limbile sunt organisme vii și vaste, există nuanțe și conotații care vor rămâne străine chiar și unor persoane demult naturalizate într-o țară. De aceea nu sunt o adeptă a scrisului de poezie în altă limbă decât cea dintâi. Și totuși mi s-a întâmplat să scriu poezie în limba engleză și la această experiență mă voi referi în cele ce urmează. Faptul că am scris versuri “direct” în engleză nu s-a datorat unei alegeri deliberate, ci unor circumstanțe. Îmi place să traduc (mai ales poezie și teatru), am tradus poezie engleză mulți ani în limba română. Am tradus și poezie românească în engleză (inclusiv din propriile mele volume), în majoritatea cazurilor împreună cu Adam J. Sorkin (și niciodată fără colaborarea unui anglofon nativ, aceasta fiind, consider eu, o condiție de calitate de la care n-ar trebui făcute excepții). Apoi, după 1990, am avut ocazia să lucrez câțiva ani în Statele Unite, unde am revenit apoi de multe ori. Am călătorit și în alte zone, mai ales în locuri și circumstante profesionale în care engleza servește drept lingua franca: latina timpurilor noastre. Și am prieteni în străinătate, vorbitori de engleză. Un poem reprezintă întotdeauna o formă de comunicare, oricât de îndepărtată ar fi comunicarea, oricât de solipsist textul. Scrierea poeziei implică un tu, iar acest tu poate fi o entitate abstractă, impalpabilă, metafizică, sau o proiecție a propriului eu. Sau poate fi, concret, o persoană, un grup… Nu mi-am propus să discut aici natura celuilalt în lirică. Aș vrea să notez, însă, că versurile pe care le-am scris în engleză au fost inspirate de întâmplări, lecturi sau conversații într-o ambianță anglofonă. Se adresează unui tu cu care am comunicat de obicei în engleză.

Oricine vorbește o limbă străină își va aduce aminte momentul când a ajuns s-o utilizeze fără cârjele mentale ale transferului din limba maternă. Seamănă cu învățarea mersului pe bicicletă, când reușești să avansezi nesusținut. Această libertate în utilizarea unei limbi este, cred, condiția de bază pentru ca să vezi că poemul pur și simplu se întâmplă – în felul în care se întâmplă poemele, în habitatul lor lingvistic “natural”. După care urmează, ca întotdeauna, cele ce știu poeții în meșteșugul lor, acordajul fin, lectura prietenilor, după caz. Pentru versurile pe care le scriu în engleză întotdeauna voi căuta un poet “nativ” pentru o lectură, înainte de eventuala publicare. Cred că asemenea lecturi colegiale sunt binevenite și în cadrul propriei limbi. Dar cu atât mai mult când te-ai strecurat într-o altă străină.

Poezia poate exprima totul.

Am avut întotdeauna sentimentul că poezia poate cuprinde tot ce aș avea eu de spus. După o primă culegere de versuri, scrisul meu a tins să acopere câteva zone de tip obiectiv. De exemplu, o direcție, pe care am numit-o “proiect de mitologie”, schițează portrete contemporane (anii 1980). O alta, “poezie electronica”, punctează interferențe între dimensiuni ale omenescului și noțiuni abstracte ori tehnologice. Egloga are o formă sui-generis de roman în versuri, un alt volum de poezie narativă este Triumful Paparudei. Pentru mine, poezia e mai degrabă un instrument de cunoaștere decât autoexpresie. De la început m-a preocupat mai puțin propria interioritate (adică materia predilectă a liricii) și mai mult ceea ce se află în afara mea. De ce? Nu cred că știu toate motivele. Unul poate fi impactul german-transilvan timpuriu: modul protestant (luteran) care se mai simtea în lumea aceea, în ciuda presiunii totalitare enorme asupra identităților. Mutându-mă apoi cu familia la București, când aveam 12 ani, am păstrat un fel de distanță față de ceea ce mi s-a părut spiritul nu de puține ori capricios, arbitrar sau chiar flamboaiant al orașului sudic. Studenția, la secția de engleză a Universității din București, mi-am petrecut-o în cei mai relaxați ani ai regimului post-belic, la sfârșit de ani 1960. O nouă generație de poeți tocmai reinstaura dreptul la autentica subiectivitate lirică, după nivelarea ideologică anterioară. Mi-a plăcut literatura inspirată, îndrăzneață, încrezătoare a tinerilor poeți ai momentului, dar nu și poza de poeta vates care eventual se asocia cu aceasta. Am fost printre cei veniți relativ mai târziu, cu generația 1970s, în stilul înclinat spre obiectivitate pe care l-am menționat. Trebuie să fi fost și ambianța difuză a lecturilor de poezie britanică și americană. Un Robert Browning, de exemplu, mi-a fost foarte apropiat pe când scriam portretele proiectului de mitologie. Un air du temps mai degrabă anti-liric s-a potrivit lipsei mele de încredere în propria subiectivitate.

Apoi, a mai fost un fapt semnificativ: regimul Ceauşescu s-a agravat în ritm rapid până la nivelul la care însăși supraviețuirea cotidiană era pusă în chestiune. Fusese o lume guvernată de o minciună endemică, impusă întregii societăți. Lucrurile erau numite cu termeni contrari adevărului celui mai evident: un fenomen insidious, cu consecințe asupra limbii și expresiei. Am încercat să pun pe hârtie ceea ce vedeam pe cât se poate sine ira et studio, pentru a găsi înțelesul dincolo de stratul gros, ubicuu, de înțelăciune. Am încercat să păstrez amintirea lucrurilor, în timp ce lumea se degrada și se risipea irațional, ireparabil - dar fără ca totodată să ignor misterul suprafeței, al vieții înseși, reflexele durabile, de profunzime. Demersul meu presupunea, așadar, mai degrabă suspendarea subiectivității. Cu cât erau mai dificile condițiile, cu atât mai puțin loc rămânea, mi s-a părut mie, pentru jocuri ale minții – cu tot postmodernismul instalat în România anilor 1980 (sensul relativității radical al postmodernismului a reprezentat, desigur, la început chiar în sine o reacție la presiunea ideologică oficială maniheistă). Dar, slavă Domnului, toate acestea țin acum de trecut.

“Privește în inima ta și scrie”

Și există un timp al lucrurilor. După ce am folosit mai ales un fel de distanță, binoclu sau parbriz prin care să privesc lumea, eu însămi rămânând, pe cât posibil, invizibilă chiar și pentru mine (tot o iluzie, desigur), a venit și timpul privirii înlăuntru. Timpul de a accepta și a exprima emoția, pur și simplu. Fără distanță ironică neapărat, fără grija modelor. Pentru a înțelege. Eu cred în existență unei substanțe stabile, proprie omului dintotdeauna: care este un teren legitim al poeziei, al artei, în pofida oricăror negări estetice și atitudini de superioritate-la-zi. A fost mult mai important pentru mine să încerc să descifrez mișcarea personală a inimii-și-minții – lăsând cuvintele să capteze pe cât posibil aceste rezonanțe – decât să mă tem de spectrele influenței ori banalității. Dimpotrivă, aș zice: am utilizat orice mijloace expresive pentru a numi câte ceva din acea –realitate subiectivă. Așa am scris ciclul recent pe care l-am numit Tempo rubato, timpul furat, timpul poeziei, al subiectivității, al sentimentului. E destul de ciudat că această chemare de “look in thy heart and write”/ privește în inima ta și scrie, după faimoasele cuvinte al renascentistului Sir Philip Sidney, s-a petrecut pentru mine în limba engleză. Dincolo de ceea ce am spus despre circumstanțe ale comunicării prin poezie, trebuie să mărturisesc că scrisul în limbă străină mi-a dat, în plus, o senzație de libertate pe care poate n-aș fi avut-o în română. Este, poate, în asta un sens al libertății cum l-au avut cei ce cucereau teritorii necunoscute lor. Probabil că în propria mea limbă mi-ar fi fost mult mai greu să suspend scepticismul, să-mi asum riscul entuziasmului și naivității - și mult mai ușor să detectez terenul vechi sub aparența celui nou …

http://www.revista22.ro/bucurestiul-cultural-nr-109--poezie-scrisa-ntro-limba-straina-11615.html