În ograda păsărilor găinile roşii, stăpâne peste bălării, fug, se ascund, nimeresc printre şipcile zvârlite grămadă cotcodăcesc a spaimă: au intrat oameni străini peste ele.
Oamenii lasă în dreptul portiţei o găină nouă, apoi încuie și pleacă.
O găină albă cu penele răfuite, cum i-au dat drumul din coşniţă și i-au răsucit aripile la loc.
Celelalte o privesc cu un ochi, cu celălalt. Încet pleacă din ascunziş,
se-apropie curioase de orătania albă – se trag spre ea
cu teamă-silă-furie. O ciocănesc timid, o lovesc mai tare, o aleargă spre coteţe, se îngrămădesc întărâtate asupra ei, o umplu de sânge –
Cu bocancii lui grei, stăpânul intră printre ele, luptă să le despartă cum sunt oarbe, înnebunite - și ridică dintre ele pasărea vlăguită, însângerată.

*

“Cum să mai fie? întrebi şi tale să n-adormi!
Omu’ fugit în munţi, eu cu doi copii de poală şi unul în copaie şi toată gospodăria şi pământu’, cât aveam tot aveam.
Pârliţii ăia – după mine zi și noapte– să afle ce-or afla.
Spoiam în ziua aia şi trece ţaţa Sidonia către biserică, să descuie.
Dumnezeu s-o ierte – zice ‘Nu spoi Oaro că e păcat, e sărbătoare mare azi,
te bate Ăl de Sus. El le vede pe toate, Drăguţul!’ Știi cum vorbea ea.
‘Ce să mă mai bată, ţaţă – nu m-a bătut destul?’ zic. Și-am muiat bidineaua să dau a doua oară. Da’ crezi c-am terminat?
A venit ăia de m-a loat: goală, cu ce era pe mine. Mă zăpăcisem rău: din toate grijile, atâta căinţă aveam: ce vorbă proastă i-am aruncat eu ţaţii Sidonia. Şi copiii... copiii”, se sfarmă glasul Oarei povestind.

S-a întors Oara de la pușcărie la doi-trei ani. Cu ochii în pământ.
Copiii n-au mai recunoscut-o …
O vorbă n-ai fi scos de la Oara despre - acolo – doar atât
că-s şi pe acolo oameni. Unde ai fi, dacă ţi-e dat, nu pieri.

*

Andrei aleargă-n sus pe scări “Bunica, bunica bunica!!! L-am găsit în iarbă, îl pândea mâţa...” Andrei îşi pierduse şi glasul, cu puiul de vrabie în palmă. Lavinia ridică ochii obosiţi. O secundă nu ştie cine, când, care din fete... Glasul de copil. Copilul ei, dintr-o mie.

*

Noaptea s-a umflat are ugere grele. Noaptea împuiază.
Prin peretele transparent noaptea stă să nască.
Chiar pe ea o naşte, pe Ciunga. Din sfera de cristal din sfera de piatră.
Bătrâna îşi smulge hainele – cu gheare le sfârtecă, se ridică și joacă
rostogoleşte – vite negre o calcă asurzitor pe ea, cea căzută, albă.
Încearcă să-şi fixeze toate patru labele în pământ.
Ea s-a născut, chiar acum s-a născut. Și a venit vremea ei să nască.
Izbesc în ea copite, izbesc. Lilieci iubitori îi răcoresc faţa

Gloria! Din ou s-a ivit copita neagră văzătoare.