“Poate să vină orice musafir” râde Frau Mitzi, ştirbă. “Îl pun la masă şi-i dau o zupă bună cu tăiţei: mai fierb un polonic de apă în oală şi gata! Tăiţei am destui, alaltăieri am întins iar foile prin casă... unul n-are voie să se-apropie până nu se usucă, să-i toc. O să-mi ajungă tăiţeii ăştia de-acum şi un an”.
E veselă azi Frau Mitzi şi râde, cu vocea ei mică răguşită, de om muncitor şi tăcut. “Poate să vină oricare musafir, nu numai Herr Gagesch – că ăla mereu e la noi, ca vecinul... da’ Michel săracu’ ce se mai uită urât – de gelos ce e. Pe Gagesch e gelos. Dar pot eu să dau omul afară?”
Bătrânul Gagesch (cât o fi fost de bătrân? avea gâtul cel mai boţit de pe lume) era stăpân peste Tauri – un cap roşu de taur se arăta pe faţada casei lui, coarnele gălbui de vreme, avântate.

Pe poartă la Gagesch era primejdie să intri. În staule umbroase cu gratii la ferăstruici, taurii, prinşi fiecare în locul lui îngust, mugeau fornăiau bufneau în scândurile masive, se foiau chinuiţi; forţa lor captivă o simţeai prin ziduri vibrând.
Nu există în preajmă fiară mai primejdioasă ca taurul. Când voiau să ducă un colos din aceia în vreun sat, pe aproape, îl legau la spatele unei căruţe din cele mai mari.
Sălbatic, surd şi orbit de furie, de umilinţă, animalul nu asculta nici de vorbă, nu asculta de bâtă şi bici – se smulgea năprasnic în părţi: patru boi înjugaţi abia reuşeau să-l tragă.
S-ar fi ridicat, ca o învolburare, de la pământ cu toţi şi toate după el, în aer
liber să alerge
liber
în povestea lui scăldată de Soare