“Dar ei pe unde mănâncă?” am întrebat-o pe mama. Tăcută, lumea din coadă mă privea.
Mama întorsese capul. Nu-i vedeam faţa.
“Mamă”, o trag de mână, “ăia de colo, spune-mi, pe unde mănâncă?” Mama cred că mi-a zis să tac. Unii pe lângă noi zâmbeau, cu faţa în jos. Nu scotea nici unul vreo vorbă.
Întrebam prima oară, dar mă gândisem demult: la farmacie acolo pe pe¬rete, cum erau cu bărbile peste gură, pe unde puteau ei să mănân¬ce? Şi fiecare prins în rama lui (MARXENGELSLE¬NINSTALIN scria sub ei. Eu oricum nu ştiam citi).
Când s-a întors către mine mama şi m-a privit o dată, mi-au îngheţat cuvintele
dar n-am înţeles ce rău făcusem, în ce fel să mă păzesc altădată. Când am fost singure, mama a spus “niciodată nu ştii cine e lângă tine...” Brazde negre a făcut glasul mamei asupra noastră. Valuri de întunecime umpleau tăcerea.
E o răscruce unde îţi iese în cale Spânul, băbuţa prefăcută, Piticul cel Rău. O răscruce unde ţi-a ieşit în cale spaima cea mare. Ea nu are chip. Ea nu mănâncă dar se îngraşă. Ea îţi va fi tovarăş. Grea ca pământul. Sub coastele tale. Pe umerii tăi osoşi călătorind.
*
În halatul lui alb, Her Apotheker Mühsam era un vrăjitor tăcut, puţin trist. Creştetul lucios faţa îngustă mâinile subţiri trupul slăbănog treceau imaterial printre minunile farmaciei sale.