“Sibiu – Timişoara, 31 august 1944
Într-o clipă de foarte grea cumpănă îmi e dat să preiau conducerea populaţiei germane din România. Nu e vremea acum să vorbim despre trecut. Vom lăsa cu încredere Istoria să-şi dea verdictul.
În aceste zile stăpânite de semnul Destinului e vorba de azi şi de mâine, de viaţă şi de moarte. Iar noi vrem să trăim.”
Renatei i se împăienjenesc ochii. – Citeşte mai departe, mamă, o roagă fiul ei orb.
“Ce-avem de făcut? Linişte şi ordine în primul rând. În momentul de faţă, poporul nostru se află în cea mai adâncă derută. De aici...”
Renatei i se fărâmiţează glasul “...trebuie să ieşim cu bărbătească hotărâre! Să nu ne întunece nici un zvon, să nu ne lăsăm purtaţi de un fals tragism”...se răsuceşte ca frunza uscată glasul femeii. Duce şorţul la faţă.
“De aceea chemarea mea este: nu părăsiţi gospodăria şi atelierele muncii voastre, ci rămâneţi acolo unde a fost voia lui Dumnezeu, statornici, cu paşnică putere. Cine va pleca fără rost, acela are să ştirbească avutul părinţilor săi şi sfânta datorie faţă de urmaşi.
Cre-din-ţa fa-ţă de stat”, silabiseşte Renate apăsat: “– O Walter, dac-ai şti cum a citit tatăl tău toate astea atunci... S-au şi făcut zece ani, din ’44.”
“Credinţa faţă de stat a fost de-a lungul veacurilor temelia existenţei noastre ca popor: la fel şi azi. De aceea ne vom aşeza cu credinţă pe solul noii ordini ce va fi”. De aici, cum ţi-am mai spus, tata subliniază pe ziar: “Vorbele despre măsuri represive care ar urma să se ia sistematic sunt rezultatul unei fantezii prea încinse. Puterea îşi îndeplineşte misiunea cu tact şi cruţare.” Asta merita să sublinieze, când la puţină vreme chiar el care-a scris, mult respectatul Hans Otto Roth, senator al germanilor din România, s-a stins chinuit după gratii, printre atâţia alţi nevinovaţi ca el, miniştri şi câţi alţii, oameni mari sau oameni simpli, cine-i mai ştie...

“În aceste zile de nenorocire, să nu risipim cuvintele inutil, ci să ne facem datoria bărbăteşte, în tăcere.”
Renate-Renate! se aude strigând din stradă. Femeia ridică ochii, se uită la faţa răvăşită a băiatului (– e Onkel Gerhardt, murmură el. Te rog mai citeşte-mi numa’ repede la urmă...)
“Fiţi calmi, fermi, cumpăniţi, fiţi viteji la vremea cea grea şi mai ales gândiţi-vă la minunata voastră patrie din munţii Ardealului şi binecuvântatele şesuri bănăţene, gândiţi-vă la binele şi la viitorul iubiţilor voştri copii... Hans Otto Roth.”

Femeia se repede şi deschide fereastra, oblonul “Renate, hai odată, c-au adus făină la Alimentară!! Da’ nu uita cartela.”
Ea împătureşte la loc ziarul vechi în faldurii costumului de mireasă, netezeşte panglicile cusute cu flori mărunte de câmp. Pe obrazul brăzdat, o lacrimă seacă. Porneşte, parcă lovită de bici.