(1797-1856)

Lorelei

Nu știu ce să însemne,
Dar m-am întristat adânc,
O poveste din vechime,
Nu-mi iese din gând.
E răcoare, se-ntunecă,
Rinul curge liniștit;
Vârful muntelui strălucește
In soare, la asfințit.

Cea mai frumoasă fată
Stă-n plină splendoare, sus,
Podoabele-i aurii scânteiază,
Își piaptănă părul auriu,
Pieptăn de aur ea trece
Prin pleata de aur, cântând
O melodie minunată,
Cum nu s-a mai auzit.

Un dor sălbatic îl prinde
Pe luntraș în barca mică;
El nu vede stâncile-n jur,
Doar în sus ochii-și ridică.
La urmă, cred că în valuri
Pier omul și barca lui.
Asta Lorelei a făcut-o
Cu puterea cântecului.