Încă nu eram la şcoală când ţeseam, din frânturi de vorbe auzite, fabula excepţionalismului nostru - împărţind între noi încă o felie de pâine neagră cu untură sau marmeladă. În altarul meu interior, care nu se traducea în cuvinte, Rita, cea mai bună prietenă şi Hans, fratele meu de lapte, ocupau locul cel mai de sus între copii, fiindcă ei, având mai puţin de un an, şi-au salvat, fiecare, mama de la deportare în Rusia. Când războiul nici nu se terminase bine, din acest Râşnov au fost duşi la muncă grea în Siberia peste 300 de femei şi bărbaţi. După 5 ani, dintre ei au revenit mai puţin de 200. Începutul sfârşitului, cum s-a spus pe bună dreptate.

Când am ajuns la şcoală ştiam o mulţime de basme din fraţii Grimm şi Andersen, învăţasem pe dinafară năzdrăvăniile lui Max und Moritz, din cărţi tipărite de demult, cu litere gotice, poze colorate şi coperţi aurite – cărţi trecute din casă în casă şi citite de multe generaţii de copii, peste timp. Erau şi basmele săseşti, unele înrudite, aveam să descopăr mai târziu, cu minunate întâmplări de la celălalt capăt de continent, din Romanul îmblănitului maistre francez Renard.

Masivă, şcoala noastră de la poalele Cetăţii era din secolul XIX. Dar prima şcoală (germană) la Râşnov se ştie că s-a construit la 1510. Noi învăţam câte două clase la un învăţător: deportările au împuţinat dramatic numărul copiilor saşi, dar acum învăţau aici şi câţiva copii români, cum eram şi eu. După ce citeam lecţia din Lesebuch ( textul cel mai lung era cu Genosse Jossif Wissarionowitsch Stalin, care ocupa singur un rând din carte), învăţătorul repeta cu noi cântece vechi şi ne povestea despre Nibelungi. Eram convinşi că lui Siegfrid frunza trădătoare i-a căzut pe umăr tocmai în pădurile noastre. Şi undeva pe lângă vechea cărămidărie, credeam, s-a oprit el din vânătoare, să bea la izvor. La cetate ştiam toate urmele de păcură de la războaiele cu turcii, cu tătarii. Iar pe lângă ziduri tot mai găseam scoici marine: pentru că aici a fost odată Marea Sarmatică, ni se spunea. Priveam în şesul Bârsei doar valuri de grâne acum. Vedeai şi denivelarea din mijlocul arăturii, ruinele de castru roman dedesupt. Într-o parte, zidul Cetăţii era înghiţit de iederi, ca în Dornroesschen. Ne tot gândeam ce putem face pentru ca satul, cu toate casele, să nu ajungă vreodată să se-ngroape la fel. Peste toate lucrurile, pentru noi persista mai degrabă senzaţia indefinită că suntem apăraţi în spaţiul nostru familiar, cu multele lui straturi, asemenea corpului matern. Nevoia de acasă.

Cetatea plantată în Evul Mediu aici, pentru a apăra ţara de invazii răsăritene, apare ca o variaţiune a zidului de apărare al munţilor. Ca un ecou al aceluiaşi tipar curgea zidul din jurul fiecărei gospodării. O aşezare cu aer temeinic, definitiv. Zidurile şi faţadele caselor prinse între ele în şirurile ordonate ale străzilor, ca o efigie a comunităţii solidare, cu braţe înlănţuite solid, unul de umărul celuilalt. Fiecare om avându-şi spaţiul lui bine rânduit. Alcătuiri în care timpul pare nemişcător. Timp circular, al eternei întoarceri, în paradoxală coexistenţă cu timpul linear, dar constructiv, al istoriei. Un construct vital până mai ieri, din care viaţa, aşa cum fusese, treptat se scurgea, ca dintr-un vas plesnit prin coliziune cu epoca unei enorme şi fără de sens risipe. “Im Mauerkranz der Burgen starb die Zeit” (În coroana zidită a cetăţilor timpul a murit), cum îşi începe al său răscolitor lamento, în 1995, Hans Bergel, plecat în lume tot de la Râşnov, chiar de pe Strada Podurilor.