Momentele de relaxare şi chiar dezgheţ nu au împiedicat până la urmă procesul postbelic de diminuare a comunităţii săseşti, prin emigrarea, “repatrierea” lor în Germania (repatriere după 800 de ani), până la atingerea masei critice în ultimii ani ceauşişti, agravată de plecarea masivă a acestei populaţii la începutul anilor 1990. În deceniile comuniste, industrializarea forţată (materializată la Râşnovul, despre care vorbim, în uzina chimică grav poluantă, supradimensionată) a însemnat nu numai proletarizarea celor deposedaţi de mijloacele lor de subzistenţă, dar şi o amplă mişcare internă a populaţiei, intenţionată, pentru a se nivela cât mai mult caracteristicile locale. În vechiul burg au apărut o mulţime de moldoveni şi olteni mai ales, veniţi la muncă şi împământeniţi în timp.

Gospodării săseşti periferice, mici şi slăbite de vreme, au fost preluate şi, într-o măsură, înlocuite de nou veniţi cu noi construcţii de stilul ambiguu compozit al zilei, în care s-au turnat, măcinate, vechile ziduri. Într-o margine au apărut nişte mizerabile blocuri. Nucleul solid al satului (numit oraş de o vreme) e păstrat încă destul e bine, chiar dacă fioriturile gotice cu numele şi anii de pe frontoane au fost răzuite şi podurile de pe Strada Podurilor au fost cufundate sub asfalt. Doar pe ecranul virtual al nostalgiei mai trec, încărcate cu fân, carele unui alt timp, mai prosper. Acolo parcă-l mai vezi pe Herr Krafft, la fereastra adâncită în zidul gros (unde-au pus acum termopan) cum se ridică, lasă Biblia şi ochelarii pe pervaz, dă mai încet radioul Sierra (salvat nu se ştie cum), fixat pe Deutsche Welle, trece prin sufrageria unde Minni Tante a pus farfuria de biscuiţi pe şervetul brodat cu flori de câmp şi Siebenbuergen, suesse Heimat, îşi leagă şurţa şi iese la curăţat şanţul după ploaie. Simplissim happening, acel Gemuetlichkeit - dacă mai era nu se povestea.

Precara stare a industriei in acest moment face că, scos din rosturile lui, acest loc, atât de bogat odată, a ajuns într-adevăr foarte sărac. Lipsa banilor, mai degrabă decât conştiinţa unei interesante moşteniri, explică relativa lui conservare. Se observă oarecari iniţiative de turism. Familii de saşi mai există, altele revin din Germania, vara. În Ţara Bârsei se pot vedea, la anumite ocazii, fanfare în marş, cu instrumentele preluate de la vecinii saşi plecaţi. Sunt locuri în zonă unde tineri petrec Faschingul asumat ca tradiţie dintotdeauna a tuturor. Diferenţele se tot şterg. Transferuri târzii, de neimaginat mai demult.

Neaşteptat, dar sigur, un sprijin pentru a păstra încă o „flacără vie” a lumii de care vorbesc e Internetul. Sosit la timp ca să absoarbă atâtea ecouri din spaţiu şi timp – şi chiar să conducă, să sperăm, la bune iniţiative în plan real.
Dincolo de accidentele istoriei, în acest spaţiu finit locuit de infinit, în acest spaţiu infinit în care natura cea dintâi a cioplit ambianţa finită, prielnică vieţii, oamenii au avut, în timpul lung, conştiinţa împăcată de a fi sarea pământului. Nimic mai mult. Dar nici mai puţin.
Pattern-urile rezistente ale tradiţiei, hrănite cu perseverenţă individuală şi ingenuitate colectivă, se pot, evident, resimţi ca un dat constrângător, exasperant prin repetiţie şi mediocritate, sufocant, necondiţionat impus de trib individului, ca postulat. Un modus vivendi ce pare seducător, dar, pentru individ, e mai prielnic a fi privit de la distanţă. Eventual tratat, în autoapărare, cu ironie şi revoltă. Însă atunci când textura esenţială a vieţii este pusă în chestiune, când, iată, însăşi sarea pământului e risipită cinic, iresponsabil, fără întoarcere, îmi asum faţă de o asemenea lume riscul sentimentalităţii, al respectului şi afecţiunii şi nu caut plasa la trapez a relativizării, ironiei sau negării.

Continentul nostru, în care graniţele se şterg, îşi conţine aceste constelaţii mai lente, latente, de lungă fidelitate, ale identităţii. Se pare că, de când este ea, omenirea pierde mereu din ascuţimea simţurilor, vede tot mai puţine nuanţe, distinge tot mai puţine trepte ale sunetelor. În grăbita noastră istorie, să încercăm noi, europenii, să ne păstrăm simţurile şi mintea cât mai vii la toată bogăţia diferenţelor noastre care, de fapt, ne unesc.

Publicat în Bucureștiul cultural