Pe câmpul înecat în praful de aur al soarelui la asfinţit, am văzut la acest timp de răscruce, aşa cum poate doar o dată poţi vedea, imaginea plugarului, a plugului şi a vitei. Viziunea mi-a rămas intactă, în splendoarea ei autonomă, intraductibilă (multă pictură proastă a produs această temă, am descoperit mai apoi) – în ciuda faptului că atunci, apropiindu-ne, mi-am dat seama că la coarnele plugului era cineva cunoscut, prietenul Martin Marzell. El fusese de curând adus înapoi din Siberia pe targă, cum îşi şopteau părinţii - ce bine că şi-a revenit puţin. Dar planul era să se distrugă însăşi sarea pământului. La scurt timp, Martin avea să fie expulzat din Râşnov, cu întreaga familie. Doar bătrânul tată a avut voie să rămână acasă, printre nefericiţii macedoneni aduşi, tot peste noapte, în gospodăria lor, de cine ştie unde. Seară de seară bătrânul Marzell deschidea porţile, să intre ciurda întoarsă de la păscut... când vitele demult îi fuseseră luate. Oamenii vedeau în gestul lui parcă o promisiune. “Trage a bine, săracul”, spunea doctorul român, abia întors de la Canal. Începeau alte etape ale pedeapsei nediscriminate, noi pedepse administrative, sub moda, acum, a lui “Vinovat-nevinovat/ stuful trebuie adunat”, cântec al muncii forţate la Dunăre.

Secole de-a rândul, în care viaţa nu i-a scutit pe oameni de necazurile unei ţări la răscruce - aşezată, cum spune cronicarul, în calea tuturor răutăţilor - lecţia a fost, pentru saşi, că orice greutăţi pot fi învinse dacă există ascultare de legi, muncă temeinică, “rânduială”, unire. Dar statornicia lucrurilor învăţate şi a lumii de până atunci devenise o himeră. Saşii mai întâi (ca o pedeapsă colectivă rezervată de sovietici etnicilor germani după război) şi imediat după aceea toţi cetăţenii (în spiritului totalitarismului vremii) au fost deposedaţi de pământ, vite, micile sau marile fabrici, orice rezerve de bani (eliminate la “stabilizare”), li s-a impus tuturora predarea aurului, sub ameninţare cu puşcăria: şi mai grav era să deţii vreo armă, oricât de ruginită, sau, Doamne fereşte, o maşină de scris! Egalitate la cel mai mic numitor comun. Herr Krafft mai avea, din toate atelajele lui, doar câteva resturi şi, din turmele de odinioară, vaca cu lapte a minimei subzistenţe. Frau Elsen rămăsese cu mulţii copii ai familiei şi casa mare aproape goală, având un aer pustiu dinainte de a fi părăsită. Femeia muncea la războiul de ţesut zi şi noapte, ca să le poată da celor mici obşteasca pâine neagră cu untură sau marmeladă. Pedeapsa nediscriminată nu avea, evident, un scop reparator, ci urmărea o tabula rasa. Hărnicia, eficienţa, disciplina, viaţa coerentă a comunităţii saşilor erau în sine problematice pentru un regim care considera indezirabile valoarea şi autoritatea (în orice sens, economic, profesional, moral) - de unde instaurarea sistematică a arbitrarului şi derutei, astfel încât individul să se simtă lipsit de drepturi, wertlos, wehrlos. Intimidare, presiunea socială şi politică, invalidarea în bloc suferite de această remarcabilă minoritate a fost un fel de “proiect pilot”, cum se spune azi - un model mai intens a ceea ce s-a întâmplat în întreaga ţară. Ordinele pentru deposedare, muncă forţată, strămutare, degradare am apucat încă să le văd anunţate cu toboşarul care chema lumea la capătul uliţei. Erau apoi ordinele neauzite, în cheia coşmarului, aduse de necunoscuţi fantomatici în haine de piele: când îi vedeai ziua bântuind uliţele satului, noaptea oamenii erau „ridicaţi” de acasă. Puteau trece ani până să afli unde mai sunt cei dispăruţi.